Studentie

INTERVIU – Alice Ximena, studenta din Cluj care a dus România în Ţara Soarelui Răsare

Alice Ximena

Pop Alice Ximena este o clujeancă plină de viaţă care poate să îţi inspire energie chiar şi din spatele ecranului. Tânăra a obţinut o bursă la o cunoscută universitate din Tokyo, unde va studia timp de 5 ani. Alice Ximena este o româncă adevărată, a cărei sânge clocoteşte în vene, motiv pentru care la 15 ani şi-a luat viaţa în propriile mâini şi a plecat la Bucureşti să îşi urmeze visul. Departe de părinţi şi de prieteni, clujeanca s-a adaptat şi a simţit nevoia unor lucruri măreţe. Perseverenţa şi inteligenţa au făcut-o să fie singura elevă, la acel moment, din ţară care obţine o bursă în Japonia.

Ximena nu a stat pe gânduri, iar la începutul anului trecut şi-a făcut bagajele şi a plecat singură în Tokyo să înceapă o nouă aventură. Ajuns acolo şi-a dat seama cât de frumoşi sunt românii şi cât de minunată este România. Din acest motiv, pe lângă cursurile de “Mental Health” pe care le urmează în Japonia, clujeanca a devenit un ambasador al României. Ximena i-a învăţat pe japonezi că România nu este situată în Africa, ci în Europa, că limba oficială este limba română şi nu cea engleză. Mai mult, studenta i-a convins că România merită să fie vizitată, iar colegele ei i-au mărturisit că vor să se mute în România şi să îşi găsească soţi români.

Mai multe despre aventura studentei puteti citi in interviul Cluju.ro:

Ai făcut liceul în Bucureşti. De ce ai ales să pleci de acasă la doar 15 ani?

  • Încă din clasa a V-a am început să dezvolt o pasiune pentru “Tara Samurailor”. Îmi plăcea foarte mult diferenţa de cultură, aşa că am început să studiez limbă japoneză la vârsta de 13 ani. La 14 ani am mers în Bucureşti pentru a susţine atestatul de japoneză Noryoku Shiken. În acea perioadă am aflat de singurul liceu din ţara care preda această limbă intensiv, având o ramură a profilului uman axat pe limbă şi cultura japoneză.
  • Colegiul Naţional “Ion Creanga” a devenit liceul viselor mele după ce am aflat diversitatea programelor, intensitatea de predare şi mai ales faptul că aveam profesori japonezi. Spun că a fost liceul viselor deoarece înafară de părinţii mei, nu am fost susţinută moral. Mi s-a spus des că nu voi reuşi. Iubesc provocările şi ambiţia involuntară. La 15 ani când am terminat clasa a VIII-a la Colegiul Naţional Andrei Muresanu sim-am prezentat în Bucureşti la înscrierea pentru liceu.

Când ai hotărât că trebuie să încerci altceva şi să pleci în altă ţară la studii?

  • alice tokyoVoiam să îmi demonstrez că pot mai mult de atât, că pot să ies dintr-un tipar toxic pe care toată lumea îl urmează cu ochii acoperiţi de umbre şi să trăiesc. Odată cu plecarea mea la Bucureşti ştiam că acel oraş este doar o staţie.N u îmi plănuiesc şi nu mi-am plănuit vreodată să mă stabilesc acolo, deoarece îmi place prea mult această mutare continuă. Fiecare loc nou văzut şi simţit este un câştig de experienţă, iar pentru mine, cel puţin viaţa, nu înseamnă împlinire financiară, mariaj grăbit sau anturaje stabile, ci experienţa pe care eu o colecţionez. Sinceră să fiu nu plănuiam că facultatea sa o fac în străinătate până ce am terminat liceul.A veam o părerea poate prea bună despre învăţământul superior românesc, însă când am întâmpinat corupţia şi neseriozitatea din facultăţile Bucureştiului am dorit să plec cu prima ocazie.

Cum ai obţinut bursa la universitatea din Tokyo? Prin ce paşi ai trecut?

  • Pot spune că bursa m-a obţinut pe mine. Am aflat de la fosta profesoara de japoneză din liceu despre o posibilă bursă pentru Universitatea Tokyo, departamentul Social Welfare. Auzisem multe despre această facultate, însă pesimistă fiind, mereu am adăugat această veste pe lista viselor neîmplinite.
  • Totuşi am fost încurajată de această profesoară care consideră că sunt cea mai adecvată pentru că ştiu cum e să trăiesc singură fără părinţi; iar părinţii mei, desigur, spuneau că mă susţin pentru a spune “DA” unui viitor mai bun. M-am motivat şi m-am înscris pentru admitere.
  • Am avut parte de un test scris şi două interviuri peste care am trecut cu brio, fiind singura care a primit această bursă. Pot spune că a fost prima dată în viaţă când mi s-au înmuiat genunchii şi tremuram de fericire şi de împlinire când mi-au spus la două minute după interviu: “Ne revedem în Japonia în aprilie!”

Despre ce bursă este vorba?
universitate tokyo

  • Pentru început m-am înscris să fac institutul lor de limba şi cultura japoneză care durează doi ani pentru a primi licenţa, urmată de cursurile de psihologie pe ramură de “Mental health” a universităţii, timp de patru ani. Însă ajungând aici am dat un examen care m-a transferat în anul doi al institutului de japoneză, astfel încât durata studiilor va fi 5 ani.
  • Beneficiez de un apartament cu două camere din partea universităţii, cantină şi o sumă de bani care îmi este mai mult decât suficientă pentru a trăi decent. În schimb, pe lângă rezultatele bune pe care trebuie să le obţin am obligaţia să muncescesc în universitate.
  • În momentul de faţă lucrez pe două posturi. La fiecare Opening Campus, sunt imaginea facultăţii, deoarece sunt din Europa: escortez tinerii liceeni care vin să viziteze facultatea, le ofer informaţii, le povestesc despre cursurile practice ale secţiilor, etc. De asemenea în fiecare luni am propriul grup de dezvoltare personală cu studenţii japonezi, unde îi ajut să îşi dezvolte engleza, deoarece reprezintă o mare problemă în această parte a pământului. Aceştia nu prea folosesc limba engleză. Deşi pare o ţară minunată, frustrările şi depresiile sunt încuiate în sufletele lor. Japonezii nu sunt obişnuiţi cu exprimarea sentimentelor, iar datorită faptului că sunt românca, directorii au considerat că sunt persoana ideală care poate face grup de dezvoltare personală cu ei. Pot spune că uneori şi pe mine mă doare inima când aud lucruri atât de triste şi adevărate.

Ai plecat singură în Tokyo sau cu alţi prieteni/colegi?

  • Exact cum am plecat la Bucureşti aşa am plecat şi în Tokyo: eu cu mine şi două geamantate pline cu haine, lucruri tradiţionale care să îmi aducă aminte de izul mioritic şi de asemenea pline cu speranţă.

Ce anume studiezi in Tokyo?

  • Anul acesta studiez puţin din fiecare. Fac japoneză intensiv pentru a-mi pregăti licenţa, studiez la cursuri de cultură, atât cea veche şi frumoasă, cât şi cea nouă urbana, literatură, artă şi de asemenea fac cursuri speciale de pregătire pentru anii de psihologie, unde învăţ în mare parte despre oamenii cu dezabilitati mentale.

Ce ai învăţat nou până acum?

alice

  • Pot spune că am învăţat că oriunde ai fi , deşi cultura este complet diferită de a noastră oamenii rămân oameni cu stres şi probleme. Majoritatea prietenilor mi-au spus “de ce să te întorci în ţigănimea Bucureştiului?”. Pot să afirm că la un moment dat, stând în Tokyo în faţa unei clădiri imense ce seamănă cu intercontinentalul românesc am avut un deja vu: lumea multă care zbieră, se împingea îşi vorbea urât, etc. Asta îmi amintea parcă de zilele petrecute pe străzile Bucureştiului. Romanul obisnut crede că oriunde e mai bine că în ţara lui, iar oriunde e mai civilizat. Ei bine nu este aşa!
  • De când sunt aici nu am spus un lucru rău despre ţara mea. Dacă eu îmi laud ţară şi le arăt părţile bune ei vor vedea doar părţile bune. Pot spune că mulţi deja vor să o viziteze fiind impresionaţi atât de mentalitatea noastră cât şi de peisajele carpatice, transfagarasene, imaginile urbane şi rurale pe care le consideră fascinante. Aici sunt foarte apreciată pentru deschiderea socială pe care o deţin.
  • În această ţară problema este comunicarea şi când spun comunicare nu mă refer la subiectele generale, ci acele teme pe care noi romanii le discutăm fără probleme, chiar dacă uneori vorbim urât, alte ori ne supărăm prietenii spunadu-le opinia,părerea noastră. Noi o facem, noi simţim, noi ne exprimăm! Japonezii sunt foarte închişi, iar din păcate au ajuns să aibă o ţară cu rata sinucidelor cea mai ridicată din lume.
  • Îmi amintesc cu drag când o japoneză de 17 ani mi-a spus că atunci când va creşte vrea să vină în România ca să îşi găsească un soţ, iar copilul ei să crească într-un mediu unde fericirea să fie reală nu o mască.

Ce anume te-a impresionat acolo?

  • Pot fi impresionată atât negativ, cât şi pozitiv. Ca să încep cu cele mai puţin plăcute, m-a impresionat seriozitatea şi organizarea lor. Spun că este neplăcut deoarece doar acest lucru îl au. Îşi oferă viaţa seriozităţii mergând pe acelaşi tipar îngust, unde ţelul vieţii este să fie apreciat pentru organizare. Familiile sunt date uitării, prieteniile la fel şi desigur în cele din urmă şi propria persoană devine neînsemnată. Sunt puţini japonezi care chiar cunosc cuvintele precum ” dor “, ” fericire” sau “grijă”.
  • M-a uimit în schimb diversitatea oamenilor. Umblând pe străzile din Shibuya şi Shinjyuku pot vedea în orice oră din zi oameni care se costumează în diferite personaje animate. Nu cred că există termenul de îmbrăcăminte “normală”, deoarece fiecare om are un alt stil, o altă rochie, o altă lume făcând să fie totuşi o imagine de asamblu superbă. Ei nu se judecă după ce îşi iau în picioare şi astfel se promovează originalitatea şi dezvoltarea imaginaţiei.

În ce fel este diferit sistemul de învăţământ japonez faţă de cel din România?

  • Sistemul de învăţământ este complet diferit. Poate singurul lucru în comun cu al nostru e că avem cursuri…atât! Totul se diferenţiază încă cu intrarea în facultate. Nu avem voie să stăm încălţaţi în sălile de curs practic. Avem la fiecare intrare papuci de casă. Cursurile nu merg pe tiparul nostru unde profesorul vorbeşte,iar studentul tace. Fiecare oră reprezintă un dialog între studenţi şi profesor. Suntem verificaţi din lecţia de zi la fiecare început de oră printr-un mic test pentru că profesorul chiar îşi doreşte să nu lucreze pentru el, ci pentru noi.
  • Meseria de profesor este cea mai apreciată şi bine plătită în Japonia. Profesorii sunt singurii care nu au voie să se închine împăratului, deoarce se consideră că ei îşi dedică şi sacrifica viaţa învăţând pe alţii, pentru a le oferi cheia unui viitor mai bun. Prezenţa este obligatorie; avem dreptul la trei absenţe pe an fără adeverinţa medicală şi de asemenea orice contract de studiu interzice deţinerea permisului de muncă. Astfel, japonezii muncesc abia după ce îşi termină studiile.

Doreşti să te stabiliesti în Japonia după terminarea studiilor? Iei în calcul să te întorci acasă la Cluj?

  • Nu pot să mă pronunţ acum cu privire la acest aspect. Sunt prea spontană şi iubesc peste măsură călătoria prin necunoscut. În calcul aş putea să iau întoarcerea în Bucureşti, deoarce aş putea să îmi duc visul mai departe. Nu doresc să fiu egoistă şi să muncesc precum alţii o fac doar pentru ei. Vreau ca munca mea să ajute, vreau ca să fiu utilă! Doresc pe viitor să lucrez într-un centru de reabilitare pentru persoane cu dezabilitati mentale, de aceea doresc să studiez la această facultate “Mental health “.
  • Vreau să îi ajut pe alţii care chiar au nevoie,să le ofer o şansă de integrare, să le ofer un sprijin .Vreau să fiu un om. Omul este fiinţă care e capabilă să simtă, să înţeleagă, să se exprime, motiv pentru care poate să îşi ajute aproapele.

Cum te-ai adaptat la viaţa de acolo? Care sunt cele mai mari provocări?

  • Eu nu mă voi adapta la această viaţă. Ei se vor adapta după mine. Nu am venit aici să devin una cu ei. Sunt aici pentru ca ei să înveţe de la mine. Mă diferenţiez de ei până şi la cumpărăturile zilnice.
  • Este destul de greu ca european să trăieşti aici, unde nici pâinea cea de toate zilele nu există. Ei nu comercializează pâine, dar “nu-i bai “facem acasă. Cea mai mare provocare pentru unii aş putea spune că este transportul. Nici japonezii nu ştiu să folosească fără problema liniile trenurilor/metrourilor,dar sunt obişnuită cu haosul şi aglomeraţia, aşa că nu aş cataloga-o ca fiind cea mai mare problemă.
  • Pot spune că o provocare cu adevărat este menţinerea naţionalităţii. Sună absurd, dar sunt foarte sinceră pentru că văd la ceilalţi străini cum încet-încet devin japonezi. Eu nu doresc să devin ca ei, o fiinţă mecanizata şi serioasă în orice moment al vieţii. Uneori stând în prezenţa japonezilor şi vorbindu-le limba încep să simt acea apăsare pe care o deţin şi ei. Ajung să am momente de cedare în care mă văd pe mine schimbată, însă lupt să rămân la fel până la capăt. Aşa după cum mă numesc şi ei ” Genkina Romaniajin”, adică românca cea care trăieşte (vioaie).

Cu ce sunt diferiţi românii faţă de japonezi?

  • Nu putem compara naţia noastră cu niciuna din această lume. Noi oricât de mult ne-am vorbi urât şi ne-am spune lucruri care desigur ne dor, noi ne iubim, noi reprezentăm un tot unitar oriunde ne-am afla. Japonezii dacă îşi întâlnesc naţia lor în altă ţară nu le acordă importanţă, în timp ce pentru noi România nu e o ţară ci o mamă, iar noi suntem cu toţii fraţi. Într-o zi când lucrăm pentru deschiderea oficială a facultăţii m-am întâlnit cu o româncă. Pot spune că lumea a crezut că suntem neamuri şi nu înţelegeau de ce sclipirea ochilor noştri era aşa puternică. Ne-am luat în braţe şi ne-am vorbit doar în română; nu ne mai pasă că lumea era interesată de ce se întâmplă.
  • O altă diferenţă majoră puţin frustrantă este concepţia bărbatului japonez asupra femeilor. Ţara Soarelui Răsare este ţara unde femeia perfectă este femeia cu cel mai inocent chip, constituţie angelică şi desigur în vestimentaţie rozul să fie cel care predomina sau culorile pastelate,fustiţele cu volănaşe.Astfel de multe ori când merg la cumpărături nu îmi dau seama dacă mă aflu la raionul pentru copii sau pentru femei.

Cum eşti privită acolo de colegii tăi din Tokyo?

tokyo

  • Aici nu contează ţară din care vii; oricum eşti un “Gaijin”, adică un intrus, un străin. Pentru ei Japonia este tot ce au nevoie, de aceea nu învaţă engleză pentru că nu au nevoie de ea. La început când m-am prezentat ca fiind din România am fost întrebată dacă e în Africa şi dacă limba oficială este engleza. Însă acum după ce mă prezint mereu cu numele ţării mele în faţă au început să asocieze felul meu de afi cu întreaga ţară şi consideră România ca fiind tezaurul Europei, mai ales după ce le-am spus despre cine a inventat stilolul cu care ei scriau, precum şi restul lucrurilor pe care noi le-am făcut , fără de care ei în acest moment nu s-ar fi descurcat.
  • E puţin trist să îţi vezi egoul de japonez călcat în picioare, să vezi că nu eşti centrul pământului şi ca un roman poate a făcut lucruri atât de semnificative. În scurt timp din “gaijin”am devenit “românca” şi eu mă mândresc cu asta. Am o ţară superbă, iar cu toţii ar trebui să fim mândri, astfel şi alţii ne vor considera superiori.

Le-ai povestit japonezilor despre ţara ta? Ce părere au avut?

  • Cu fiecare ocazie! Mereu şi mereu când merg la cantină cel mai des sunt întâmpinată cu japonezi studenţi care sunt curioşi şi mai afle de comorile Ardealului, de poveştile urbane, de legende, de viaţă Bucureştiului. Chiar un coleg de clasa are ca imagine de fundal pe telefon o poză cu Sighişoara. Sunt atât de încântaţi încât au promis că vor face vizite.

Îţi este dor de casă? Este greu să fii atât de departe de România?

  • Prima zi în care am ajuns aici chiar dacă eram copleşită de faptul că visul meu s-a îndeplinit,când am ajuns la apartamentul meu şi am rămas în singurătate, doar eu întunericul şi clădirile de la geam m-am aruncat pe spate în pat şi mă uitam la lună şi mă gândeam că aceasi lună o văd şi părinţii mei şi prietenii mei.
  • Deci Japonia şi România, până la urmă, stau sub acelaşi cer. Nu este un motiv de dramatizat,chiar dacă la început nu m-am putut obişnui cu distanţa aceasta mi-am dat seama că este un rău necesar pentru a fi un bine pe viitor. Aşa că toate pânzele sus şi merg mai departe!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Site creat de