Important, Social & Cultura

“Doamna cu pietrele” – povestea unei femei care a infruntat mentalitatea românească

Oricând ies la plimbare prin centrul oraşului Cluj-Napoca, mă opresc în dreptul tarabelor cu lucruri făcute manual, şi stăruiesc asupra lor până plec cu ceva, fiindcă nu le poţi lăsa acolo. De la brăţări, cercei, la bijuterii făcute din metale sau pietre semipreţioase, în toate culorile şi formele posibile, poţi găsi pe masa unei doamne cu privire caldă şi suflet blând, una din singurele meşteşugăriţe ce îţi face pe loc orice accesoriu doreşti, fără a sta pe gânduri.

Cu siguranţă localnicii şi turiştii din Cluj-Napoca au văzut-o de mai multe ori, însă nu mulţi îi ştiu măcar numele sau povestea ei de viaţă. În urmă cu câteva zile, trecând prin faţa standului, o văd pe această femeie puţin îngândurată, şi ulterior îmi povestise că a avut pneumonie şi era să dea coltu numaidecât, stând în picioare doar cu sandale, tocmai lângă canalul de apă de lângă piaţa Mihai Viteazu, la intersecţia a două strazi pe unde trec şi pietoni şi maşini.

Numele ei este Liana Vert, şi are 50 de ani, însă nu asta contează, ci lucrurile pe care le face şi creează cu mâna ei, în care pune atâta suflet, dar mai ales vorbele frumoase şi zâmbetele discrete pe care ţi le arată, chiar de te opreşti şi o saluţi.

„M-am măritat din întâmplare, deoarece nu intenţionam asta. Eram o studentă conştiincioasă şi eminentă, şi după ce am absolvit, am acceptat cererea în căsătorie a unui bărbat, mai mult la insistenţele familiei mele.  Ulterior copii au apărut şi o dată cu ei şi neînţelegerile şi certurile dintre mine şi soţul meu. Câţiva ani mai târziu am divorţat, şi după aceea am început să trăiesc cu adevărat şi să nu mă mai simt singură, cum mă simţeam în căsnicie, pentru că îi aveam alături pe băieţii mei.”

“Doamna cu bolovani” sau femeia paranormală, cum îi spun şi vecinii, a început această “afacere” cu standul de obiecte în urmă cu 5 ani, când a vizitat un târg în centrul oraşului Cluj-Napoca, de unde a început să îi placă ideea de a face lucruri noi şi de a interacţiona cu oamenii.

„Am mai lucrat în tinereţe şi altceva, ca şi croitor designer, dar nu mă văd stând într-un birou, într-un spaţiu închis. Aici, însă, mă simt ca şi într-un sat, pentru că sunt pe stradă, în mijlocul oamenilor. Am libertate câtă doresc, întâlnesc oameni noi zilnic, îmi pot organiza programul de muncă după bunul plac, fiind scutită de condiţiile impuse de vreun şef.

Doamna Liana îmi explicase atunci că este o diferenţă între ceea ce face ea şi vânzătorii obişnuiţi cu tarabe- eu expun obiecte de artă, pentru că, pe lângă lucrurile mele, îi mai ajut şi pe colegii mei să îşi vândă materialele, în timp ce eu de asemenea construiesc aceste accesorii; însă din păcate oamenii mă văd chiar ca pe un vânzător obişnuit mai mult din cauza nivelului de educaţie pe care îl au, pentru că în vest, persoanele sunt mult mai deschise şi apreciază mai tare obiectele lucrate manual.”

Până în prezent, Liana a locuit în patru oraşe ale României, a călătorit în Ungaria şi Germania, dar dintre toate locatiile, s-a oprit în Cluj, pentru că, spune ea, îi simte pe oameni mai aproape de sufletul său.

„Într-o zi, un om de vârsta a doua, vine la mine şi îmi spune să-i fac o brăţară din pietre verzi. El era profesor universitar ce venise doar în vizită la Cluj, iar când s-a întors în următoarea zi după brăţară, era foarte dezamăgit că nu am făcut-o cum şi-a dorit el, pentru că avea mâna mai groasă şi nu arata bine, estetic. Aşa că, am păstrat brăţara, şi o port eu pe mână, fiindcă nu am lucrat degeaba o jumătate de zi.

Într-o altă zi, mai exact weekend-ul trecut, a poposit un domn ce îmi admira obiectele, iar eu am început să-i vorbesc, să-l întreb de soţie, de copii, de familie, însă când şi-a deschis gura, am observat că era un alt om, că avea un alt accent, parcă de neamţ, pe care îl confundasem cu altcineva. Desigur că acesta, neurolog fiind, nu s-a supărat pe faptul că l-am confundat.”

Încă de când eram în primul an de facultate am mers la tanti Liana să îmi facă brăţări unicate şi personalizate, şi aveam oarecum această imagine a ei, însă acum, povestind mai multe, am avut ocazia să aflu, pe scurt, povestea vieţii ei. Mi-a mărturisit că a avut nişte perioade foarte grele prin care a trecut, mai ales de când a rămas singură cu copii, şi trebuia să le dea mâncare, să-I îmbrace, să-i trimită la şcoală, să fie mamă, tată, bunică şi orice ar fi avut fiii ei nevoie.

„Nu sunt genul ăla de persoană credincioasă, care merge mereu la biserici şi mănăstiri, însă eu simt credinţa. Îngerul meu mă protejează oricând am nevoie. De exemplu, în acel weekend când eram aproape pe moarte, din cauză că nu am avut medicamente pentru boala mea, pneumonia, unul din clienţii mei tomai mă sunase să facă comandă de câteva brăţări, şi el a simţit că eu nu eram bine, şi imediat mi-am amintit că mama lui e farmacista, şi am rugat-o să mă ajute cu ceva medicamente. Acest lucru s-a şi întâmplat, că omul a venit după brăţări şi mi-a adus leacurile. De aceea pot acum să îmi continui activitatea şi să povestesc despre cele întâmplate.”

Aceasta este doamna cu pietrele, care în trecut, întradevăr a studiat la facultate mineralogia, însă doar după ce a devenit mamă a realizat că pietrele pe care le vinde şi din care face bijuterii, chiar au puteri speciale.

 

„Pietrele îmi oferă stabilitate şi  protecţie, pentru că sunt singurele lucruri de care m-am putut agăţa când eram la pământ din toate punctele de vedere, şi fără pic de energie de a merge mai departe.

Acum simt că alţi oameni vin şi se agaţă de mine, deoarece încă zâmbesc şi merg mai departe, în ciuda luptelor pe care le-am avut cu oamenii şi mentalitatea  românească, ce mereu m-au criticat pentru faptele mele: că îmi cresc singură copii, că nu le ofer tot ce au nevoie, că nu sunt normală. Dar poate noi suntem mai fericiţi aşa cum suntem şi cu ce avem, decât majoritatea oamenilor.”

Aşadar, ce am învăţat de la Liana, e faptul că oamenii au nevoie şi trebuie să găsească ceva în care să creadă şi să îşi pună toată încrederea şi speranţa, pentru a putea face faţă mai uşor tuturor provocărilor ce le ies în cale de-a lungul vieţii.


Material realizat de Mihaela Handria

1 Comment

  1. Stimate Adrian Loghin,I-mi place articolul scris de Mihaela Handria.
    Sunt multi oameni in jurul nostru care ne-ar putea impresiona cu povestile lor de viata si activitate.
    Din experienta lor am putea invata. Este foatre bine daca -i descoperim si le facem cunoscue parte din povestile de viata.
    Succes in continuare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Site creat de