De Vazut, Important, Social & Cultura

Experienţele prin care au trecut doi medici din Cluj-Napoca diagnosticaţi cu COVID-19

Experienţele prin care au trecut doi medici din Cluj-Napoca diagnosticaţi cu COVID-19

Patricia Lorinţiu, medic la Clinica Pediatrie 2 din cadrul Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii Cluj-Napoca, a fost diagnosticată în urmă cu o lună cu COVID-19.

Ulterior, la diferenţă de câteva zile, Gabriel Benţa, prietenul acesteia şi medic în cadrul aceleiaşi unităţi spitaliceşti a fost infectat cu Sars-Cov-2.

După o lună petrecută în spital, cei doi au povestit despre experienţa cu noul coronavirus, cum s-a manifestat virusul şi cum au devenit din medici… pacienţi.

Relatarea Patriciei:

Îmi place să cred că povestea mea „COVID-19” are mai multe „culori” decât cuvinte. Vă las mai jos şi dovada:

Am învăţat multe pe parcursul celor 31 de zile de internare, lucruri pe care nu le-aş fi putut învăţa din cărţile de medicină.

Am trecut de cealaltă parte a baricadei. Din „domnişoara doctor” care făcea cu minuţiozitate anamneza pacientului, am ajuns, ce să vezi?!, pacient. Un pacient care îşi monitoriza cu regularitate temperatura şi făcea întrecere cu colegul de salon cine va fi mai „rece” azi sau care reuşeşte să îşi ia tratamentul mai repede.

Sunt recunoscătoare că am fost şi suntem bine, dar cu siguranţă este o experienţă care mă va marca şi schimba…atât ca om, dar mai ales ca medic.

Am învăţat că poţi trata, poate chiar mai multe boli decât bănuiam, şi cu o vorbă caldă sau o încurajare, cu o glumă, un zâmbet pe sub masca, cu răbdare şi EMPATIE pentru pacientul tău sau cu o porţie generoasă de căpşuni.

Pe această cale vreau să îi mulţumesc din suflet întregului personalului medical (îngrijitoare, asistente, infirmiere, brancardieri, portar, liftier şi medici) de la Spitalul Clinic de Boli Infecţioase Cluj (în special secţiei de respirator copii şi foştilor colegi de serie, infecţionişti – aţi trăit emoţiile cu mine) şi celui de la Spitalul Clinic de Recuperare Cluj (în special echipei minunate de la balneologie şi chiru plastică), personalului de la ambulanţa şi personalului de la Spitalul Clinic Municipal (aici a început toată „nebunia”).

Aţi fost îngeri pentru noi!

Am învăţat că trebuie fiu mereu „pozitivă” (la figurat, desigur).

Am avut multe dimineţi în care primul gând la trezire era „Pfuuuuai, încă o zi!”, pe lângă alte „expresii frumoase” destinate lui Covidut, dar m-am prins repede că cu aşa o atitudine nu făceam decât să mă autosabotez. În zilele alea timpul chiar stătea în loc… Aşa că a fost musai să îmi găsesc ocupaţie.

Am descoperit că gesturile mici nasc bucurii mari. Am mai mulţi prieteni decât credeam, oameni care ne-au susţinut şi încurajat necondiţionat, ne-au înţeles îngrijorarea, ne-au simţit stresul (level 900037262!!), au înţeles când nu mai puteam vorbi despre „asta” şi au fost acolo când am simţit nevoia să o fac, au adus pachete şi pe ploaie şi pe vânt, ne-au vizitat şi le-am făcut cu batistuţă la fereastră în fiecare zi, ne-au trimis crenguţe din copacii înfloriţi de care noi nu ne puteam bucura sau au avut grijă de plăntuţele din apartament.

Am învăţat că cei cu care lucrăm nu sunt doar „colegi de muncă”. Mulţumim familiei de la Pedi2 pentru toată susţinerea şi omenia de care aţi dat dovadă. Ştiu că a fost o perioadă grea pentru voi, dar echipa a făcut faţă cu brio. Chapeau!

Mulţumesc mamă, tată, Deea şi familionului în general pentru că, deşi ştiu că aţi fost stresaţi, nu mi-aţi transmis şi mie (mai mult decât eram deja)…şi scuze că nu aveam mereu chef să vorbesc la telefon! Merci buni, ca în inocenţă ta, atunci când vorbeam la telefon şi mă întrebai dacă sunt la spital…mă credeai când îţi ziceam că „da, sunt de gardă”. A fost o gardă cam lungă…

Şi nu în ultimul rând, îţi mulţumesc ţie, Gabi, că eşti calmul meu mereu (eu FURTUNA). La bine şi la rău, în sănătate şi în boală, nu? Ai făcut faţă cu brio, congrats! (Dragilor, cred că am trecut testul).

Cu bune, cu rele, trăgând acum linie, îmi place să cred că balanţa înclină mai mult spre bine. Cele bune să se-adune, cele rele să se spele…dar să ÎNVĂŢĂM din ele, nu?!. Până la urmă, am ajuns la concluzia că 17 e numărul meu. În 17 am venit, în 17 am plecat.

Fiţi buni, fiţi înţelegători, iubiţi-vă aproapele şi pe voi înşivă (aşa că purtaţi masca ŞI PE NAS şi spălaţi-vă des pe mâini!).

Multă sănătate tuturor! Noapte bună…să vă bucuraţi de pernă pe care puneţi capul, că nu m-am gândit nici eu că îmi va fi aşa de dor de ea.

Şi prietenilor mei, abia aştept să vă îmbrăţişez tare, tare, tare (legal)!

P.S. ştiu că are şi multe cuvinte (şi ar mai fi multe de zis…). Felicitări celor care aţi ajuns până aici cu lectura!

Update: Eu am scăpat relativ ieftin. Nu vă bazaţi pe asta!

1. Durere de cap că după cea mai cruntă beţie din viaţa mea.
2. Febra maxim 38,5, frisoane
3. Durere de gât
4. Tuse seara
5. Rinoree apoasă
6. Pierdut gust şi miros COMPLET (şi vai, cât am mai suferit, eu sunt o mâncăcioasă!)
7. Dureri musculare şi articulare
8. Era să o iau pe arătură

Relatarea lui Gabriel:

27 – douăzeci și șapte de zile…..de COVID-19

Probabil mulți dintre voi știu deja, alții nu (însă vor afla acum), că am fost și eu diagnosticat acum aproximativ o lună cu infecție cu faimosul virus SARS-CoV2… Da, bă, chiar există… Dacă mai aveți cunoștințe care fac pe interesanții și nu cred în “făcătura” asta, puteți să mă dați pe mine ca exemplu. Multă lume mi-a scris așa că m-am gândit să transcriu și eu aici câteva gânduri.

Printr-o întâmplare nefericită, ca și victimă colaterală, am dat și eu mâna cu acest individ. Dar nu mi-a plăcut de el.

Ca și simptome? Febră nu foarte mare, 38 – 38.2 grade Celsius, niște dureri de cap şi frisoane, care au durat 2 zile. Atât. Nimic altceva, nimic apărut ulterior… Asta (probabil) fiindcă la primul simptom apărut m-am prezentat pentru testare – fiind contact direct cu persoană deja diagnosticată, astfel ușurându-se diagnosticul; ulterior am și început tratamentul, și virusul „nu apucase să-și facă de cap” prin organismul meu. Am avut noroc ? Habar n-am.

Orice student la medicină învață că nu există boli, există bolnavi. Nimic nu este “ca la carte”. Depinde de la om la om. Ca să exemplific, sunt persoane (majoritatea!) care rămân complet asimptomatice pe tot parcursul infecției, pot fi vârstnici care să aibă forme ușoare, sau invers, tineri care trag forme moderate/severe de boală, care să necesite până și terapie intensivă. Ideea e că nu poți să știi niciodată cum ți-e norocul. Nu știi ce te așteaptă dacă te întâlnești cu virusul ăsta. Probabil toată chestia asta e bazată și pe un determinism genetic… plus, desigur, prezența altor boli asociate. Și poate are legătură și cu durata simptomelor (perioada de timp în care stai acasă cu simptome, până ajungi la diagnostic)…

Și uite așa, la auzul primului rezultat… POZITIV… sau DETECTABIL… în data de 21.04, mi-am început “sejurul” – 11 zile la Spitalul Clinic de Boli Infecțioase, ulterior 16 zile la Spitalul de Recuperare. Unele zile treceau mai repede, altele mai greu, însă devenise o rutină zilnică și deja nu mai țineam cont de cum treceau zilele… Stând numai în salon, mi-am ocupat timpul cu diverse activități sedentare – internet, citit, filme/seriale și televizor + puțină gimnastică pe cât îmi permitea salonul … Am avut maaare noroc că am împărțit salonul cu o persoană taaaare povestitoare (și talentată în pictură!), timpul trecând mult mai repede pentru amândoi.

Stând acolo, închis în salon, am avut timp să mă gândesc la foooarte multe chestii… Trăgând linie,

1. Ce important este să fii recunoscător și să mulțumești pentru ceea ce ai. „O persoană recunoscătoare este mulțumită în toate împrejurările. Un suflet plângăcios, plânge chiar și-n paradis.”

2. Am descoperit că am mai mulți prieteni decât credeam. Mulțumesc tuturor pentru mesajele drăguțe, pentru suportul acordat. Pandemia aceasta a reușit să scoată la iveală bunătatea sufletească a oamenilor. Orice gest făcut, cât o fi el de mic, contează, ajută. Ce important e să ajuţi și să fii bun !

3. Experiența aceasta m-a aruncat pe cealaltă parte a frontului, din medic în poziția de pacient. A fost …interesant… , pe tot parcursul internării am simțit respect, bunăvoință și amabilitate din partea întregului personal medical. Și aici mă refer la medici, asistente, infirmiere, îngrijitoare, liftier, brancardier sau portar. Am simțit căldură sufletească, chiar dacă aceștia cu toții erau blindați cu echipament din cap până-n picioare. Ca și condiții de “cazare”, sunt foarte mulțumit pentru locurile în care am fost “cazat”, legat de curățenia și dezinfecția zilnică, de mâncare (care a fost surprinzător de buuuună!!!). Inclusiv apa de la robinet, din care recunosc că beam aproape zilnic !

4. Ce important este să fii recunoscător și să mulțumești pentru ceea ce ai. (Oare am mai scris-o pe-asta? Oh, poate chiar e o idee importantă, așa că o mai repet). Stând închis acolo, am învățat să prețuiesc libertatea. Am învățat să prețuiesc multe chestii care aparent nesemnificative în viața de zi cu zi, îți dai seama de importanța lor doar în momentele în care acestea îți lipsesc… Cum ar fi: să bei o cafea aromată și fierbinte la tine acasă, să dormi în patul tău călduros și moale, sau încercarea de a găti ceva nou în propria bucătărie.

5. În orice situație de genul este extrem de important să dăm dovadă de răbdare. De o atitudine POZITIVĂ (precum rezultatele testelor, haha) și de un psihic puternic, bazat pe optimism și credință. Am avut nevoie de 26 de zile de la diagnostic și de 6 teste pentru a mă declara vindecat de covid.

6. Probabil mai sunt și alte idei, însă voi încheia aici. Să rămânem prudenți, să avem grijă de noi (și de cei din jur). Nu s-a terminat, COVIDEL se află încă printre noi, probabil căutându-și alte victime. Însă prin responsabilitatea noastră, prin respectarea normelor de protecție (de bun simț), putem preveni chestii neplăcute.

Sper să învățați ceva din pățania mea… că eu sigur am învățat.

Merg să-mi fac o cafea, la mine acasă, să mă bucur de ea!„.



Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Site creat de