Să fii copil este, poate, cea mai frumoasă perioadă din viața unui om.
Nu ai griji, nu ai obligații, nu ai responsabilități. Viața e frumoasă, ușoară și plină de frumuseți când ești copil. Toți oamenii tânjesc după această perioadă abia când devin adulți și își dau seama cât de bine era să fii copil. Programul zilnic era: trezit, mâncat și afară până târziu, la joacă.
Voi ați observat că în ziua de astăzi abia zărești un copil în jurul blocului jucându-se? Mai vezi unul – doi copii alergând pe afară, dar nu mai sunt așa mulți la fel ca acum 15 ani. Astăzi, majoritatea stau cu telefoanele și tabletele în mâini și parcă se lipesc acele ecrane de degete toată ziua. Copiii chiar dacă ies afară, stau pe telefoane și nu vorbesc între ei. În acest caz ar trebui să intervină părinții și să-i țină departe pe copii de ecranele telefoanelor. Nu ar trebui să le dea telefoane de la vârste prea mici, sau să le dea ceva simplu și micuț pe care să-i contacteze doar.
Când eram eu copil, la regula zilei era ieșitul afară. Uneori mâncam în grabă, doar să ajung mai repede afară să mă joc cu vecinii de bloc. În meniul de jocuri erau: „De-a v-ați ascunselea”, „Rațele și vânătorii”, „Baba oarba”, „Țară, țară vrem ostași!”. Meniul de jocuri al copiilor din ziua de azi cuprinde: „Candy Crush”, „GTA”, „League of Legends”. La noi nu exista replica: „Îmi dai mesaj când ieși!”, la noi exista: „Când te trezești ne întâlnim afară!”.
Îmi amintesc că eram prietenă cu o vecină de bloc apropiată de vârsta mea, iar ușa ei avea un sunet unic atunci când se deschidea sau se închidea. Când auzeam acel sunet, zburam și eu pe ușă. Strigatul la geam era ordine de zi. Nu foloseam telefoane să ne contactăm. De cele mai multe ori mergeam la ușă la prieteni și-i chemam afară, iar dacă aveam multe etaje de urcat, îi strigam la geam.
Jocul meu preferat era „Șotron”. Mă pricepeam foarte bine, aveam picioare micuțe și nu călcam niciodată liniile. Nu am auzit de mulți ani buni că se joacă cineva acest joc. Aceste jocuri erau și educative. Din ele învățai să ai atenție distributivă, să te concentrezi, să îți controlezi mișcările și să fii autodidact. Astăzi toate aceste lucruri se învață pe calculator după niște indicații, apoi se uită imediat.
Amintirea certurilor că veneam târziu acasă după o zi întreagă în care mama nu m-a văzut la ochi, acele dăți în care construiam corturi din pături pe asfaltul din fața blocului, zilele cu ploaie când ne adunam într-o scară de bloc și ne jucam orice era posibil în acele condiții, faptul că nu puteam sta o zi în casă, toate aceste lucruri mă duc în trecut, trăiesc din nou cu gândul acea perioadă și un zâmbet larg îmi apare pe față, iar în suflet o tânjeală.
Astăzi poate copiii născuți după anii 2000 poate mai știu de aceste jocuri, dar sunt unele care chiar pare să fi dispărut cu totul. De exemplu, „Țările” este un joc ce se joacă cu mingea. Fiecare copil își alege un nume de țară, o persoană bate mingea, iar copilul care și-a ales țara pe care o pronunță la final trebuie să fugă după minge. Un alt joc, mai mult din perioada adolescenței, „Flori, fete sau băieți”, era acel joc de relaxare, care îți punea mintea la contribuție și din care învățai o mulțime de feluri de mâncare, de cântăreți, de filme, nume de fete sau de băieți. Eu datorită acestui joc am învățat ce era musacaua.
Mă bucur că am prins vremea aceea și că nu mi-a captat tehnologia toată viața. Spun asta, pentru că în mare parte folosesc telefon și Internet, dar în perioada copilăriei nu am avut parte de asta și mă face fericită acest lucru. Am avut un noroc destul de mare, pentru că am fost cam ultima generație care nu a crescut cu telefonul în mână. Primul meu telefon l-am primit în clasa a VI-a pentru a putea să mă sune mama când avea nevoie să știe unde sunt și ce fac.
Dacă eu am avut o copilărie fericită, atunci părinții noștri și bunicii noștri sunt sigură că au avut-o minunată. Îmi povestea mama cum toată ziua, de dimineață și până seara, era afară cu alți copii de la bloc și se juca toate jocurile copilăriei.
„În perioada aceea nici nu exista termenul telefon în vocabularul copiilor. Tânjesc deseori după acea perioadă liniștită când singura mea grijă era să nu plouă afară ca să pot să ies la joacă. De multe ori chiar și când ploua mama nu mă putea ține în casă. Nu voi regreta niciodată că am prins acele vremuri, pentru că în ziua de azi copii sunt ca niște roboți din cauza tehnologiei. Mi-e dor de multe ori să mai sar câte un gard, să mai dau cu piciorul în minge. Acest dor parcă apare și mai mult când văd străzile goale, copiii stând pe o bancă, butonând un telefon. E bine că unii mai ies din casă să ia aer măcar. Dacă aduc vorba de ce jocuri jucam noi în copilărie, mulți dintre voi nici nu știți ce înseamnă! Lapte gros era unul dintre preferatele mele. Se juca în perechi. O pereche se așeza într-o poziție mai aplecată, iar cealaltă echipă trebuia să sară peste. Dacă reușeau să sară fără să cadă, jocul era câștigat!”
Relatarea mamei m-a făcut să mă gândesc câte nopți am pierdut în fața blocului, câți vecini mă urau și câte amintiri frumoase mi-am făcut. Acea perioadă va rămâne mereu parte din inima mea și aș retrăi-o de nenumărate ori. În perioada copilăriei petreceam foarte mult timp afară, dacă mă loveam nu mai era o tragedie, iar mâncatul din copaci era preferatul nostru. De prea puține ori am răcit în copilărie. Acest lucru poate fi datorat faptului că luam contact cu tot praful de pe verzăturile din copaci.
Am amintiri multe, frumoase și amuzante din copilărie. Acestea mă fac să mă gândesc cu plăcere la acele vremuri. O întâmplare amuzantă, de care-mi aduc aminte și astăzi este momentul când am învățat să mă joc „De-a v-ați ascunselea”. Eu număram, iar o prietenă de-a mea se ascundea. Când am găsit-o a trebuit s-o „scuip”. Atunci, jucând prima dată, nu înțelegeam ce însemna acel lucru în regulile jocului. Se refera la faptul că trebuia să pun mâna pe peretele la care am numărat și să spun „Tic-tac + numele persoanei pe care am găsit-o”. Când ea mi-a zis „Acum trebuie să mă scuipi”, eu chiar am scuipat-o în față. S-a supărat pe mine, dar a doua zi m-a chemat din nou la joacă. Chiar dacă era un lucru greșit asta, din acea greșeală am învățat că nu e frumos să fac asta cu alți copii.
Un alt lucru faimos și frumos din copilărie era „mersul la cireșe”. Acest mers, însemna de fapt „furat”. Era o plăcere să vezi oamenii cum se enervează și încep să te alerge pe ulițe că le rupi copacii, să reușești să nu fii prins sau să fii invitat să intri frumos pe poartă, nu să sari gardul. Ne amuzam copios când era prins câte unul din noi și luat la rost. Atunci se dovedea cine era cel mai rapid la fugă. Azi parcă se plâng cireșii că le e dor să le fie furată o cireașă, ruptă o creangă.
O altă întâmplare m-a făcut să-mi iubesc copilăria și să-mi dau seama că perioada copilăriei mele a fost total diferită. Eram în autobuz spre casă și erau în fața mea doi copii de aproximativ 10-11 ani. Amândoi erau cu ochii în telefoane și se jucau. La un moment dat unul dintre ei ridică privirea din telefon și spune că „Alex, am ratat stația! Trebuia să coborâm mai devreme!”. Pentru că acești copii au prins alte vremuri, faptul că acum își pierd majoritatea timpului pe telefon li se pare că este un lucru normal și okay.
Cel mai minunat lucru la copilărie era că ori de câte ori ne certat și oricât de grave ni se păreau motivele pentru care ne supăram, a doua zi eram iarăși cei mai buni prieteni. Aș da 10 zile din viața actuală pentru încă o zi în copilărie. Mi-aș dori să mai trăiesc acele zile fără stres și griji, gândindu-mă cum să fac să stau mai mult afară. Lăsați-vă copiii afară! Nu le mai puneți telefoanele în mâini de la vârste mici! Învățați-i jocurile pe care le-ați jucat și voi când erați copii! În acest mod copiii voștri se vor dezvolta într-o manieră mai plăcută, vor cunoaște lucruri de care își vor aminti mereu și nu vor mai avea nevoie de ochelari de vedere de la vârste de 3 ani pentru că stau cu ochii în telefon sau in televizor.
1 Comment