Zahăr, scorțișoară, lămâie, vanilie, ciocolată, portocală. Vi se face poftă? Cu siguranță!
Par a fi ingredientele perfecte pentru un desert perfect, așa-i? De câtă vreme nu ați mai simțit mirosul acestora în casă? Pereții caselor au uitat mirosul prăjiturilor abia scoase din cuptor, al plăcintelor pufoase și al celor mai bune deserturi cu care bunicile le răsfață papilele gustative ale nepoților.
Când mă gândesc la copilărie, îmi fuge gândul la prăjiturile și la deserturile pe care le făcea bunica. Nu exista zi în care ea să nu gătească ceva dulce. Mi-e dor de diminețile în care mă trezea mirosul prăjiturilor, de zilele în care pomeneam că vreau ceva dulce, iar bunica imediat se punea să facă o prăjitură. Pe vreme ce am crescut, lucrurile s-au schimbat. Bunica nu mai gătește așa multe prăjituri, nu mai face deserturile de care mi-e poftă.
Vedetele meselor de sărbători sau a unor zile obișnuite erau cornulețele cu vanilie, nucile făcute dintr-un aluat fraged și umplute cu miez de nucă și cacao, prăjitura cu mere sau vișine, checurile dulci și pufoase. Mirosul îmbietor al tuturor acestor bunătăți a dispărut din casă cu timpul, făcându-și loc cele din comerț, care nu au același farmec.
A avansat tehnologia, s-a dezvoltat și gândirea oamenilor, ba chiar și a celor în vârstă. Acum dacă merg la bunica sau mama să le spun că vreau ceva dulce îmi pun bani în mână și mă trimit la magazin. Nu simt aceeași satisfacție când mănânc dintr-o prăjitură cumpărată. Îmi place să simt savoarea ei în întregime, să-mi exploreze cavitatea bucală acel gust de copt, să simt acel aluat fraged și pufos pe care nu reușesc să-l obțin niciodată din mâinile mele. Mâinile bunicilor noastre ar putea fi considerate fermecate. Obțin cele mai gustoase mâncăruri și cele mai bune dulciuri mâncate vreodată. Mie nici nu-mi plac prăjiturile din comerț.
Dar v-ați gândit că poate și noi greșim? Odată ce avem totul la dispoziție gata făcut, parcă nu mai reprezintă atâta interes plăcinta cu brânză a bunicii. Observând că noi mereu cumpărăm totul de la magazin, cofetărie, patiserie, nici ei nu se mai străduiesc să ne gătească, deși mulți dintre noi ne-am dori asta în continuare. Când a fost ultima dată când ați refuzat banii și ați cerut în schimb o prăjitură sau o înghețată făcută în casă? Ca să primim, trebuie să cerem. Nu cred că vom fi refuzați niciodată de bunicii noștri. Ei chiar se bucură când văd că preferăm sa ne gătească ei, în loc să cumpărăm ceva ce nu știm prin mâinile cui a trecut.
Pentru a ști ce a făcut-o pe bunica să nu mai gătească prăjituri, ba chiar și mâncare, m-am dus și am întrebat-o:
„De ce nu mai faci așa multe prăjituri cum făceai când eram mică?”
„Am îmbătrânit. Nu mă mai simt mereu în stare. Și dacă acum găsești tot ce vrei la magazin, ce rost mai are? Cât durează până fac ceva în cuptor, mai bine cumpăr. Și așa văd că voi mai mult din acelea cumpărate mâncați.”
„Dar mie îmi plac cel mai mult prăjiturile tale. Prefer ceva făcut de tine, decât de la magazin. Îi duc dorul checului tău cu nuci.”
„Da? Dar când îți dau bani, de ce îi iei și nu mi-i dai înapoi și să-mi zici că vrei chec? Când voi nu mâncați, eu de ce să fac?”
„Poate am greșit și nu mi-am dat seama că din asta înțelegi că nu prefer prăjiturile tale. Dar chiar și de Crăciun sau de Paști?”
„Cu câtă treabă sunt atunci pe cap, crezi că mai am eu timp de jucat la cuptor? Dacă pot face comandă de la restaurant, nu mă complic. Dau telefon și-mi vin la ușă.”
„Înțeleg cp timpul a devenit o problemă. Dar când era mama mică și a început să crească tot ala ai procedat? N-ai mai făcut dulciuri acasă?”
„Erau alte vremuri. Nu se poate compara. Atunci nu găseai tot ce voiai în magazine sau la restaurante. Atunci primeai alimentele de bază, și alea cu porția, iar din ele făceai după alte produse. Acum e mai comod și compensez cu greutățile de atunci dând un telefon și vine ce vreau la ușă.”
Deci și vremurile trecute sunt un factor ce îi determină pe cei ce au trăit în acea perioadă să se obișnuiască mai comozi dacă este posibil.
„Păi și dacă te rog, nu îmi mai gătești și mie din când în când câte o prăjitură, să-mi mai faci o înghețată din fructe?”
„Ba sigur că da, draga mea. Cu toată dragostea! Îmi era dor să văd că nu s-au demodat checurile mele sau cornulețele.”
„Niciodată nu se vor demoda!”
Discuția cu bunica s-a încheiat cu un zâmbet sincer și o îmbrățișare caldă, plină de bucurie.
Am vorbit și cu câțiva prieteni pe care i-am întrebat dacă lor le pregătesc bunici bunătăți. Răspunsurile au fost unele așteptate.
„Nu prea. Economisim timp cumpărând de la magazin.”
„Nu, că bunica nu mai vrea să intre mirosul lor prin pereți.”
„Foarte rar se întâmplă, iar când face prăjituri, tot cumpărăm și nu se mănâncă din ale ei.”
Noi nu mai știm să apreciem cu adevărat minunățiile care ies din mâinile bunicilor. Nu mai știm ce gust are cu adevărat o bunătate. Nu ne mai lăsăm nasul și gura să se bucure de mirosuri și gusturi ce ne trimit cu gândul la o lume din zahăr, frică, turtă dulce, bomboane glazurate. Ați mușcat vreodată dintr-o prăjitură gătită chiar de voi, părinți sau bunici, cu ochii închiși, iar gustul lor să vă facă să vă treziți într-o lume a dulciurilor? Este un sentiment ce-ți provoacă bucurie dacă ești o persoană ce iubește dulciurile. Uităm de propria copilărie „îngropând” gusturile ei.
Dacă credeți că în copilăria noastră bunicii erau master chef-ii deserturilor, întrebați-vă părinții cu ce erau răsfățați când erau mici. Am fost la mama s-o întreb lucrurile astea. Răspunsurile ei m-au făcut să-mi doresc să mă fi născut mai devreme.
„Când eram eu mică nu existau atâtea lucruri prin magazine sau cofetării câte sunt acum. Părinții noștri erau nevoiți să inventeze și să se adapteze. Desertul meu preferat știu că erau merele tăvălite prin zahăr caramelizat și puse pe bețe. Mama mea făcea dulciurile astea de sărbători de cele mai multe ori. În zilele obișnuite gogoșile erau la ordinea zilei și crema de zahăr ars. Mama făcea niște gogoși diferite. Simțeam iubirea pe care o punea în ele. Erau atâtea de pufoase. De cele mai multe ori le umplea cu dulceață făcută de ea și le pudra cu zahăr. Erau perfecte când îți era poftă de ceva dulce. Obișnuiam cu prietenii cu care mă jucam să împărțim. Când mama unui dintre noi făcea ceva dulce în casă aducea într-o pungă afară, ne puneam pe o bordură și ne înfruptam din bunătăți. Ciocolata de casă era iubită de toți copiii. Bunica o gătea rar pentru că nu dispunea tot timpul de lapte praf, dar când se întâmpla să facă, eram un copil fericit la exterior și dulce pe interior.”
Povestea mamei mi-a lăsat gura apă și m-a făcut să-mi doresc să nu fi apărut niciodată atâtea în magazine și bunica încă să gătească bunătățile din trecut. Momentan sunt aici, în prezent și încerc să mă bucur cât de mult pot de ceea ce iese din mâinile bunicii, atâta timp cât încă mai e. Când nu va mai fi, mă voi gândi mereu la dulciurile ei delicioase și la câtă bucurie afișa când vedea că ne place ceea ce ne pregătește din suflet. Când îi voi pronunța numele, voi simți în același timp în gură gustul de vanilie, scorțișoară, portocală, lamâie, ciocolată.
