Important, Social & Cultura

Interviu cu fotograful și profesorul Dorel Găină: „Să te naști e o primejdie de moarte”

Dorel Găină

Dorel Găină a fost profesor universitar doctor la Universitatea de Arte şi Design Cluj-Napoca. Este şi unul din personajele UAD-ului, inconfundabil ca prezenţă.

Universitarul Dorel Găină a predat la Cluj din 1991 în cadrul secţiei de Fotografie-Video-Procesare Computerizată a Imaginii.

Născut pe 12 februarie 1953 la Oradea, a absolvit în 1977 Secţia de Design a Institutului de Arte Plastice „Ioan Andreescu” din Cluj-Napoca, după care a fost designer la Centrul de Cercetare şi Inginerie Tehnologică pentru Industria Casnică, Jucării şi Accesorii Bucureşti, Atelier 6 Oradea.

Dorel Găină se consideră un student sub acoperire. Şi-a descoperit pasiunea pentru fotografie în 1970, când a fotografiat la Oradea o expoziţie chinologică, prima din România, acelui timp. Din acel moment a avut probleme în a avea suficiente clişee, preocupat fiind mereu ca aparatul să fie întotdeauna la el.

Reporter: Dacă cineva v-ar întreba cine este Dorel Găină, ce i-ați spune?

Dorel Găină: Aș spune că habar n-am, sincer. L-aș descrie ca fiind o persoană foarte confuză.

Foarte greu. Deci am spus că habar n-am, fiindcă poate și vârsta, poate și starea asta de pensionare, care înseamnă să dispun, cumva mai jucăuș de timpul zilnic, de timpul fizic și de cel metafizic, mă face să văd mai profund lucrurile și să-mi dau seama că de fapt ceea ce se întâmplă  cu mine, cu aflarea mea în lume şi cu aflarea în vârtejul pasiunilor mele e confuz, complex şi complicat. E aşa de fapt în orice domeniu.

Cu cât cunoști mai mult, cu atâta simți că nu știi suficient sau că nu știi nimic sau că lucrurile cumva sunt mult mai complexe, mai greu de cutreierat, mai greu de înțeles sau poate că vine un fel de poftă de a cunoaște mult mai plenar lucrurile și atunci îți dai seama că nu ai resursele necesare.

Reporter: Ce înseamnă aparatul foto pentru dumneavoastră?

Dorel Găină: Aparatul este o treabă foarte ciudată. Aparatul este un cal năzdrăvan, foarte îndărătnic, căruia trebuie să știi cât jar să-i dai, ca din mârțoagă să devină acel armăsar înaripat din orice basm european, căci in basmele altor teritorii poate că e elefant sau şoarece.

Iubesc aparatele. Recunosc că sunt pasionat de ele, mă fascinează, poate nici nu sunt pasionat cât sunt vrăjit, hipnotizat, ostatic al aparatului fotografic.  Mă fascinează. Și mi se pare iarăși că importantă este conexiunea organică. Deci o protezare fuzională,  de tip roboto-organică în care protezarea se face printr-un fel de încleștare de la organic spre mecanic şi digital și invers în care-l simți efectiv integrat în tine, în fiinţa ta și care, la un moment dat, și el te simte şi te îngăduie în taina fiinţării lui.

Poate că este o ficțiune de frumoasă utopie sau de amară utopie ceea ce afirm, dar mi se pare că există această stare de comunicare efectivă care e dincolo de o stare de energii ştiute. Fotografia este un act de mare apropiere, unde printre alte minuni, generate de ea, se întâmplă şi această uniune magică dintre fotograf şi aparat.

R: Dacă ar fi să caracterizați „o fotografie buna”, care ar fi definiția pe care ați da-o?

DG: O fotografie bună este iarăşi o trecere și petrecere prin lume ca orice lucru care ni se întîmplă și care are foarte multe stări de prezență sau de absență. O fotografie bună poate fi bună pentru situația de fotografiere, pentru cel care a fost ispitit să o facă, pentru cel care a fost subiectul fotografiei, pentru cei care se vor hrăni din ea, pornind de la autor până la un public expert sau un public general.

Șansa, într-un fel, ca o fotografie bună să fie bună este ca ea sa fie declinată ca reprezentare şi prezentificare într-o stare de  pseudo-cinematică, respectiv să fie ca precum o videografie sau ca precum o cinematografie, fiindcă atunci ea îți oferă o șansă mai tihnită de lecturare invitîndu-te la reconstituirea în gând  a cea ce a fost înaintea declanşării mecanismului aparatului şi a deciziei ce l-a provocat pe fotograf să apese pe declanşator şi să te lase şi să te invite să gândeşti, reconstitutiv, la ceea ce a urmat, sau dacă eşti public al ei, la ceea ce ar fi fost să fi urmat.

De aceea ador atât imaginea fotografică singulară, dar şi succesiunile, seriile şi asamblajele de imagini fotografice cele ce sunt mai prietene în a te ghida pe acest traseu real sau imaginar de desfăşurare a poveştii imagistice, fotografice, în timp şi spaţiu, faţă de înregistrarea clipei singulare.  E o aventură specială şi paradoxală care deja intră în marea aventură a comunicării. O fotografie bună are foarte multe nume. În esență dacă simplificăm, sintetizăm și rezumăm o fotografie bună este o fotografie care ne fascinează, ne entuziasmează, ne extaziază și ne stârnește o reacție de accept sau de refuz, mai ales ca mesaj, încă nu discut de caligrafia ei, de alegerea uneia  sau altei alternative compoziţionale.

S-ar putea ca o imagine proastă, din punct de vedere caligrafic şi defectată din punct de vedere tehnic, să fie mai emoționantă şi mai fascinantă decât una bună. Proastă din punct de vedere al gramaticii vizuale şi al caligrafiei vizuale statutate de manualul fotografic şi totuşi atingând  şi frisonând  sensibilităţile şi vulnerabilităţile emoţionale ale unuia sau altuia, ale unora sau altora dintre noi. Dacă mesajul este puternic, prevalează asupra calităţii aranjamentului vizual.

INTERVIU cu Oana Chioreanu – absolventa UAD Cluj care reușește să îmbine design-ul atipic cu utilul (FOTO)

R: În acest moment, considerați fotografia doar o pasiune sau a devenit un stil de viață?

DG: Da. Parcursul meu existenţial este pur și simplu o stare de însoțire cu vizualitatea. Pasiune pentru desen am avut de la vârsta de 8 luni, cea pentru design am avut-o de pe la 6-7 ani, cea pentru film, în sensul de cinematografie, de pe la trei ani, ca spectator, şi cea de visare la a deveni regizor de la 10 ani. Atunci m-au și abonat ai mei la Revista „Cinema”. Pasiunea pentru fotografie a apărut  brusc, în clasa a X-a, în 1970.

Eram deja elev la Liceul „Emanuil Gojdu”, la Real, plecat intempensiv – probleme şi controverse cu directorul – de la  Liceul de Muzică şi Arte Plastice. Atunci a avut loc la Oradea prima Expoziție şi Concurs National Chinologic  din Romania, câinii fiind, iată, încă una din pasiunile mele. Aveam ţinute pe raftul bibliotecii două aparate  fotografice câștigate la concursuri de desen şi de bandă desenată. Le-am luat de pe raft, am şters praful de pe ele, am rugat pe un coleg să mi le încarce cu doua filme late, care însemna să am la dispoziţie 24 de clișee  şi să-mi faca un instructaj de cum trebuiesc folosite. M-am dus pe malul Crișului Repede, aproape afară din oraș, unde s-a ţinut evenimentul amintit, şi am epuizat rapid toate cele 24 de clişee.. De atunci nu mi-au mai ajuns niciodată clişeele fotografice avute la dispoziţie – circulă destule legende pe tema asta, atât în Oradea cât şi în Cluj – şi de atunci m-am molipsit grav şi iremediabil de fotografie. Singura dată când nu am avut aparat la mine a fost când eram în armată, că nu se putea să ai aparat fotografic la tine.

Apoi s-a întâmplat să nu am aparatul fotografic cu mine când am fost prima dată la închisoare – nu ca deţinut, ci ca artist implicat într-o tabără fotografică internaţională desfăşurată, timp de 12 zile, în penitenciarul din Aiud. A trebuit să semnez că nu duc nimic cu mine – telefon, aparat fotografic, cameră video. Administrația penitenciarului mi-a propus să mi se dea un aparat din dotarea lor, dar am zis că nu pentru că am semnat cum că nu.. După ce am fost a 2-a, a 3-a, a 4-a și a 5-a oară, în penitenciarul din Aiud, tot cu ocazia unor tabere de arte vizuale şi de literatură, deja, am avut voie, oficial, să-mi duc aparatul cu mine. În același context, cel al avalanşei de declanşări, care mă caracterizează, până când mobilitatea deplasărilor mele să devină o problemă, făceam, zilnic, minim 300 de declanșări în drumurile mele prin oraș. Acum dacă mă duc prin oraş, cu treabă sau fără treabă, le reduc la, aproximativ 100, dar de acum ies, în oraş, destul de târziu şi destul de  rar.

Cumva fotografia a devenit un fel de a respira, iar asta înseamnă inclusiv o confiscare față de realitățile lumii, realitatea mea fiind alta, se pare, de fapt, cea intoxicată şi confiscată de privirea şi gândirea fotografică. E ca o lăcomie pasională mistuitoare. Ignori  de multe ori trăirea plenară a frumuseții din jurul tău, în favoarea retrăirilor, fascinante, de altfel, făcute la întoarcerea acasă când priveşti ceea ce ai fotografiat.

R: Am auzit că împreună cu domnul Feleki Karoly ați deschis Secția de Foto-Video de la Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca. Ce a reprezentat pentru dumneavoastră anul 1991, când ați devenit cadru didactic?

DG: Împreună cu domnul Feleki Karoly, domnul Eugen Moritz și cu domnul Sorin Câmpan, am avut șansa să fim cei care au fost rugați și propuși să pornescă secţia de Fotografie de la, pe atunci, Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu”, secţie nouă, post-decembristă, înfiinţată prin abilităţile şi hărnicirile domului profesor universitar Ioachim Nica şi ale domului profesor universitar Ioan Hotvath-Bugnariu, rectorul şi decanul de atunci, în 1990 spre 1991. Iniţial nu am vrut să accept să devin cadru didactic în nou înfiiţata secţie pentru că eu voiam să rămân la Oradea. Mi s-a propus, am fost invitat să vin ca şi cadru didactic ori la Design ori la Foto.

La Design însemna să vin cu totul la Cluj și să stau pe capul studenților aşa cum o cere activitatea de învăţare şi formare a unui designer. La Foto mi s-a zis că trebuie să vin o dată pe săptămână. A fost o capcană, căci an de an sau îndesit zilele petrecute la secţia Foto, până când a trebui să renunţ la navetă şi la Oradea mea dragă.  Am ieşit la pensie, dar am rămas  ca profesor asociat,  la plata cu ora.

R: La ce nivel a funcționat relația cu studenții?

DG: N-am relație cu studenții, am relație cu prietenii şi colegii mei, căci aşa îi consider pe studenţii de la noi, şi pe studenţi în general. Pe cale de consecinţă, eu zic că relația mea e bună şi este bună şi datorită faptului că, iată, am avut norocul să fac parte dintr-un corp de antrenori sau de profesori în care fiecare îşi expune, utilizează și exersează felul lui de a crede că trebuie făcută treaba. Asta îmi permite şi mi-a permis să îngădui să fiu adesea şi insistent certat căci dau numai nota 10. Eu dau, propun fiecărui student foarte multe teme, în fiecare semestru, din care o notez sau le notez pe cea mai bine realizate și finalizate lucrări. Cred în relevanța specială şi benefică, paradoxal, a eșecului și a rătăcirii care sunt pline de învățăminte,  dar nu şi în sancţiuni.

Deși la temele nereușite ar trebui să dau 4 sau 5, o notez sau le notez doar pe cele care merită 10, pentru că poate acelea sunt mai importante ca raportare şi analiză sau autoanaliză a reuşitei faţă de nereuşită. Este calea mea didactică şi nu o propun nimănui ca soluţie dar mă bucur că am reuşit să o aplic eu. Nu sunt bun de profesor, în sensul clasic al cuvântului,  pentru că sunt un aventurier al spațiului didactic și cred foarte mult într-o stare de empatie și de echipă. Recunosc şi mă bucură că sunt mulți studenți care știu mult mai multe lucruri decât mine, privind exercițiul fotografiei.

Poate ce știu eu mai mult este să leg lucrurile pe care le știu ei cu cele pe care le știu eu și să le prezint astfel niște lucruri şi situaţii armonizate pe care ei ori le asimilează, ori nu. Îndrăznesc să spun că-i iubesc pe studenți. Sunt un veşnic student sub acoperire. Înaintea pensionării și după pensionare chiar mă bătea gândul cum că tare nu-mi convine să rămân în continuare profesor, profesor asociat căci eu cred că există  un moment în care trebuie să te retragi, să simţi că trebuie să te retragi, de aceea prefer să nu fiu nici profesor asociat. Gata! S-a terminat! Chestia asta, în cazul meu, trebuia să se întâmple la 60 de ani, nu la 65.

Dar se pare că am căzut într-o capcană, abil întinsă, de viaţă şi de colegi, şi iată-mă de o vreme…profesor asociat, dar sigur la următorul an universitar reuşesc eu să păcălesc pe toată lumea şi să mă retrag…pe bune!

R: Ați activat în mai multe asociații profesionale. Care este asociația dumneavoastră de suflet și cum anume și-a pus amprenta în viața dumneavoastră?

DG: Evident, toate, evident, toate, evident, toate! Cea mai puțin de suflet, fiindcă era obligatorie, a fost Uniunea Tineretului Comunist din România de care, când am scăpat ca și împlinire a limitei de vârstă, am încercat şi am şi reuşit să nu intru în Partidul Comunist Român. Sunt pasionat de politică, dar fiind pasionat de ea, prefer să nu mă implic, fiindcă nu fac faţă  la ceea ce unul sau altul din foştii şi actualii lideri politici numeau ca fiind „meandrele concretului” şi „dinamica acţiunilor”.

R: În prezent sunteți pensionar. Dacă înainte obișnuiați să aveți o rutină zilnică de a merge la facultate, astăzi cum arată o zi din viața lui Dorel Gaină?

DG: Este mai rutinată decât înainte, fiindcă rutina de dinainte însemna bucuria unui traseu făcut până la facultate și care nu era zilnic. La început, parcursul era cu trenul de noapte de la Oradea până la Cluj, fiindcă am făcut naveta cât de mult s-a putut. Fiecare întâlnire cu studenții, chiar cu departamentul, era diferită față de cea de dinainte și cea care urma să aibă loc. Întoarcerea însemna iarăși de multe ori un parcurs poate mai amplu, ocoliri, zigzagări, oferind răgazuri elective pentru adăstarea întru fotografia făcută sau acele întâmplări ale ne-făcutelor fotografii, ce însă rămân precum cele reale în memoriile necesare.

De când sunt la pensie am intrat într-o rutină a escaladării lucrului de noapte, lucrez noaptea cât doresc şi cât rezist fără să ţin cont ca înainte de, de multe ori, obligatele treziri matinale executive. Îmi place să lucrez noaptea. Trăiesc, în consecinţă,  un fel de viață hai-hui, foarte „zig-zag-ată” și rătăcită. Noua rutină a apărut, cumva acum, dar una dorită, îndrăgită şi practicată relaxat.

R: Aveți o amplă experiență în arta vizualului și o lungă carieră în care ați făcut multe lucruri. Cu toate acestea, aveți vreun regret în ceea ce privește viața dumneavoastră profesională?

DG: În primul rând că nu am fost student și la Foto. Desigur că mai sunt buchete de regrete, unele dragi şi tandre, altele amare şi triste. Zona aceasta de regrete, oricare ar fi ele, este anesteziată și atenuată de partea de bucurie. Un motiv care m-a făcut să apelez la zona aceasta de punere împreună a regretului cu bucuria și cumva invitând bucuria să fie în fața regretului, este titlul unei cărți pe care am citit-o mult după ce am aflat titlul, „Să ne rămână bucuria”, a lui Jean Giono. La multă lume așa le şi spun: fă cumva ca să-ți rămână bucuria. Printre acele frumoase dansuri pasionale de tango care, la modul metafizic şi fizic ţi se întampla să te prindă în vârtejul lor, se întâmplă ca regretul, chiar el să fie un partener de dans, dans din acesta sălbatic, dans în care te descurci sau nu. S-ar putea ca regretul să fie un dansator mai bun și el să conducă sau să conduci tu, sau să fiți egali.

R: Care a fost momentul de cumpănă din viața dumneavoastră și cum ați reușit să-l depășiți?

DG: Au fost foarte multe. Primul moment de cumpănă cred că a fost dacă să mă nasc sau nu și probabil decizia de a pleca, pentru că sunt şi nu sunt pregătit cam de pe la 50 de ani să plec. Dar mă leagă încă, întru adăstare şi amânare, niște datorii, niște prietenii, niște îndrăgostiri. Am un oarecare regret în ceea ce priveşte inevitabila plecare, dar nu aș vrea să prind o vârstă şi un timp în care să nu mai pot să mă mișca, cât de cât. Să te naști e o primejdie de moarte. E o constatare tragi-comică dar cu un real fundament de gravitate.

Să te naşti e primejdie de moarte”, iată, o zicere devenită, pentru mine, raportare de şi la existanţial, o zicere întâlnită, scrisă cu litere mari, cu spray negru, pe un zid, în Oradea anului 1990. Da! Pot vorbi despre unul din nenumăratele momente de cumpănă. Mi se propunea în 1991, cum am amintit deja, să vin ca și cadru didactic la Design sau la Foto la Cluj. Cumva mi-a fost frică şi târşă de despărțirea de Oradea.  Eu eram proaspăt divorțat, dar am rămas în realţii foarte bune cu fosta soție. A trebuit însă, din alte varii motive, să mă mut acolo unde aveam atelierul de artist.

Imediat după ce m-am mutat, un coleg de al meu mi-a deschis ușa, venind din atelierul lui, învecinat, şi mi-a zis: „Așa-i că acuma vii la Foto la Cluj?” şi m-a prins… am zis „Da!”.

Momentul de cumpănă poate cel mai dur acesta a fost, când am acceptat să devin profesor la Foto, la Cluj fiindcă s-a suprapus peste o definitivă rupere-plecare, în timp, din Oradea, chiar dacă, desigur, iubesc la fel de mult şi Clujul, cel al studenţiei şi cel de acum.

R: Dacă am început cu fotografia, încheiem cu poezia. Știu că scrieți și versuri. Care este relația pe care o aveți cu acest domeniu?

DG: Relația mea cu starea de poezie este una de fascinație, admirație, totală subjugare și privesc lumea ca o întâlnire cu poezia fără să mă consider cunoscător de poezie sau poet.

Nu scriu doar poezii. Mai am și scenarii de film, scrise, mai am și mici schiţe și nuvele, discursuri de vernisaj sau articole despre evenimente culturale, de regulă. E o șansă foarte bună de a întâmpina și de a  onora emoțiile. Acum nu de mult am scris „Al 14-a tango” ca reacţie la un spectacol şi tot ca reacţie la o raportare la filozofii şi ziceri ale vieţii şi din viaţă am început un şir de „Amin”-uri.

DG: Azi, 30 aprilie 2020, răspund la o întrebare pe care încă nu ai pus-o, respectiv ce fac acum prins ca toată lumea în halucinanta tulburare provocată de noua molimă.

Încerc să mă conformez la  cererile aduse de restricţiile tentativelor de defensivă declanşate de decidenţii din conducerea ţării chiar dacă desigur unora le găsesc sensul,  iar pe altele  fie nu le înţeleg,  fie le consider mult prea impregnate de reacţii stereotipe administrative uniformizante. Deocamdată respect o zicere-inscripţie citită în copilărie/adolescenţă, de pe plăcuţele fixate pe bordurile de autobuse, lângă postul şoferului, citez cu aproximaţie : nu deranjaţi conducătorul autobusului în timpul mersului!

Cum am mai spus unui prieten din presa clujeană nu sunt îngrijorat pentru mine ci pentru ceilalţi. Mai ales pentru cei ce devin vulnerabili în faţa asaltului presiunilor şi tensiunilor cauzate de izolare şi de acceptarea sau ne-acceptarea măsurilor de izolare.

Mi-am redistribuit preocupările cu prioritate în imersia, în spaţiul atelierului de modelare digitală a imaginilor fotografice selecţionate copios de pe hardurile externe, comunic şi lucrez cu masteranzii şi studenţii. Am iniţiat şi o nouă temă de semestru la a cărei realizare nu trebuie de ieşit la fotografiat pe teren. Imaginile utilizate sunt propuse a fi cele de arhivă şi portofoliu. Țin legătura cu prietenii din viaţa reală şi cu cei pe care-i ştiu doar de pe facebook, fotografiez zilnic  tot ce se arată a subiect sau poveste, ori posibilă poveste, în jurul casei şi, desigur, aştept oportunităţi oferite de evoluţia situaţiei pentru a ieşi în oraş la fotografiat fără să cad victimă rigorilor restricţiilor, dat fiind prezenţa mea în categoria celor cu 65+.



Al 14-lea tango

Umbră lângă umbră,

Umbră peste umbră,

pas lângă pas,

pas peste pas,

coapsă lângă coapsă,

coapsă peste coapsă,

mijloc lângă mijloc,

mijloc peste mijloc,

privire lângă privire,

privire peste privire,

respirare lângă respirare,

respirare peste respirare,

și amânare,

zbatere de amânare,

întârziind,

la nesfârșit,topirea,

unuia’n celălalt

și a celuilalt’n celălalt,

jertfa cea de’mpreună

ce face

ca flacăra

să nu se stingă,

ce face

să nu alunce’n

vrajbă de jar,

ce face

să nu se preschimbe

definitiv

în cenuşia cenușă

și așa,iată,dansăm amnezic

sau doar disperat,

tangoul,

ultimul,

chiar dacă orchestra

demult

a plecat

și

ținem pleoapele,

peste ochii , închise apăsat,

astfel ca noaptea

proscrisei

iubiri

să nu

se mai termine.


Amin Tango cu fum de pipă, cu fum de tzigare

Lacomi de

joc jucat

n-am mai aşteptat

noapte accea, anume

trasă la sorţi

din destinele

altora.

La masa

ta sau a mea, dar

de fapt chiar nu contează,

ne-am aşezat

fiecare, desigur,

la celălalt capăt.

Tacticos, şi lent

şi poate chiar un pic lasciv

am început, de mult

promisul,

joc jucat.

Pipa am întâlnit-o

ca de obicei, c’am tremurat

c’am nedibaci, cu trebuita flacără,

tu

tzi-ai aprins tzigarea

ultima sau prima,

chiar nu contează,

cu aşteptatul gest nervos, dar mai ales

fatal.

Deacum

a început sălbatec şi nebun

jocul jucat, de-a crâncenul

Amin Tango,

se învârt a dans pereche

fumul tău şi-al meu

şi săturat nu se mai satură

să se’mpletească

a zbor, a zbatere, a împletită’mperechere.

O…Doamne !

Ce va fi de cândva

vor obosi

şi disperat

şi fumul tău şi fumul meu,

obligat, ne vor chema

să le sărim în ajutor ?

Când fumul tău

şi fumul meu

ne vor

chema să le sărim

în ajutor !

Amin.


1.

Timpul care nu sa scurs încă

ştampilă, apăsat, a pus

pre diploma de absolvire

a şcolii de asasini

urmată, amarnic destin,

de îngerul tău cândva

doar păzitor.

De acum, chiar el

se va furişa subtil,

viclean şi tiptil peste

tot trupul tău,

vigilent fiind şi

decis, aşa precum a fost

instruit, fulgerător

să ucidă ucis orice

tentativă de-a mea

în a încerca iubit să te

iubesc, cu gândul, cu fapta,

ori cu ameţitoare dorinţe

de explicit.

Ei bine, mă risc !

 

Marcel Lupaşcu, Găină Dorel

Poezie din seria de şapte create pornind de la propoziţia

Timpul care nu s-a scurs încă

lansat ca provocare la un concurs de poezie şi arte vizuale

organizat la Piatra Neamţ.


Celălalt Amin

Vrăjit

mai păcălit,

păcălit

mai vrăjit, de acum

nu

te voi mai iubi

până la sfârşitul

lumii, ci

te

voi iubi

până la nesfârşitul

lumii.

Amin.

Găină Dorel



Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Site creat de