Social & Cultura

Interviu cu scriitoarea Andreea Blându: „Apropiații îmi spun, în glumă, că poate nu întâmplător am ales stiloul de pe tavă când aveam un an”

andreea blandu

Andreea Blându şi-a creionat încă de la 18 ani destinele personajelor sale în cele trei cărți pe care le-a publicat până acum. Pe tărâmul poveștilor nimic nu este interzis, iar viața poate deveni mai ușoară cu puterea imaginației unui autor. De asemenea, se spune că dacă un autor se îndrăgostește de tine, atunci devii nemuritor.

A fi autor este una dintre cele mai frumoase meserii: implică creativitate, dar de asemenea, poți lucra cu sentimentele și cu personajele tale, modelându-le astfel după bunul tău plac – le poți scrie destinul, fiindcă stiloul este la tine.

Astăzi, cluju.ro vă face cunoștiință cu Andreea, autoarea romanelor: Sclipind la ultimul vagon, In Tempora și Port rănile tale, introducându-ne în povestea sa, dar și a cărților sale.

  • Cum, unde și când a început povestea cărților tale?

Totul a luat naștere în urmă cu aproximativ cinci ani, într-un început de vară, de care îmi amintesc acum cu o ușoară nostalgie. Aveam pe atunci doar optsprezece ani și o nevoie incontrolabilă de a exprima în scris tot ceea ce nu reușeam să exprim în realitate. Așa a apărut “Sclipind la ultimul vagon.” Îmi aduc aminte că sentimentul de început de drum pe care l-am descoperit când am început să scriu, s-a prelungit pe întreaga durată a scrierii cărții, însă nu am bănuit nicio secundă tot ce avea să urmeze. Abia după șase luni, când am finalizat cartea, am înțeles că eu pășisem, cu sau fără voia mea, pe un drum diferit și că scrisul devenise deja dependența mea, fără cale de vindecare.

  • De la ce vârstă ai început să cochetezi cu scrisul?

Cred că legătura mea cu scrisul a început mult mai devreme. Păstrez și acum caietele din copilărie în care scriam, încă de la opt sau nouă ani, fel și fel de gânduri pe care acum, după atâția ani, le recitesc uneori cu amuzament. Păstrez inclusv toate compunerile publicate conștiincios la revista școlii. Apropiații îmi spun, în glumă, că poate nu întâmplător am ales stiloul de pe tavă când aveam un an.

Îmi place să cred că, în esență, am fost legată de scris dintotdeauna, încă dinainte de a învăța să scriu sau să citesc. Însă conștientizarea acestei legături a venit mai târziu. Undeva în jurul vârstei de cincisprezece ani – când am început să mă descopăr pe mine ca om, în plin proces de dezvoltare.

andreea blandu

  • Cine/ce te-a inspirat să te apuci de scris?

Scrisul a reprezentat pentru mine mai mult o necesitate. A fost refugiul meu de la început. Nu aș ști să spun cu precizie ce m-a inspirat să încep să scriu asumat. Poate au fost propriile obsesii, temerile mele, idealurile, percepția despre lumea pe care abia învățam să o descopăr. Poate a fost lupta împotriva timpului – luptă care m-a dominat dintotdeauna. Sau poate au fost toate la un loc, dublate de dorința de a câștiga un sens prin scris.

Și cred că a mai fost și convingerea că numai scrisul m-ar putea duce mai departe, indiferent de sensurile pe care acest mai departe le-ar putea avea.

  • Unde cauți inspirația atunci când vine vorba de scris?

Nu cred că o caut. Cel puțin, nu la nivel conștient. Poate că tocmai aici se ascunde farmecul. Cred că tot ceea ce îmi trebuie atunci când scriu este sinceritate. O sinceritate curajoasă față de mine însămi, față de propriile percepții și convingeri, dar și față de restul lumii.

  • Cine te inspiră în alegerea poveștilor pentru romanele tale?

Toate sunt inspirate de contactul meu cu ceea ce se întâmplă în jur, de idealurile, obsesiile și trăirile mele, de prăbușirile cele mai grele și de bucuriile cele mai senine, dar și de convingerea că lumea ascunde în ea mai mult decât ceea ce este vizibil la prima vedere.

Când încep să scriu, pornesc de la un concept, o idee – un adevăr fulgerător pe care îmi doresc neapărat să-l concretizez în scris. Povestea în sine e doar un pretext. Și adevărul este că nu am știut să scriu niciodată despre fericire, așa cum știu să scriu despre lucrurile care dor.

Odată cu “In Tempora”, cea de-a doua mea carte, am cunoscut o maturizare și o disciplină în scris care m-au îndepărtat cumva de explozia de gânduri și sentimente pe care o experimentasem, când am scris mai degrabă haotic decât disciplinat “Sclipind la ultimul vagon”.

“In Tempora” m-a învățat cum se parcurge un proces de scriere complicat, cu modificări și răzgândiri, cu îndoieli și nesiguranțe, un drum – la capătul căruia găsești exact sensul pe care l-ai imaginat la început.

  • Cum alegi numele personajelor tale?

Când construiesc un personaj, îl gândesc ca și cum ar fi real. Nu îi construiesc doar o personalitate de suprafață. Încerc să compun o întreagă istorie pe care o leg inevitabil de structura lui interioară. Un micro-univers cu trăiri, cu senzații, cu regrete, cu asiprații și amintiri – care să-i justifice, în mod automat, acțiunile și convingerile.

Mă raportez la el ca la cineva care deține libertatea propriilor fapte. Apoi numele lui îmi apare în minte, ca și cum mi-aș aminti de numele unui om pe care l-am cunoscut cândva.

Numele trebuie să se potrivească, în viziunea mea, cu tot ceea ce eu am construit în el.

Niciodată nu am avut îndoieli sau rețineri în privința alegerii numelor. Dimpotrivă. Întotdeauna au venit natural.

  • Există o anumită conexiune între personajele tale și viața reală?

Bineînțeles. Conexiuni există întotdeauna – sunt multiple, nuanțate, infinit de nuanțate. În toate cele trei cărți am pus ceva fulgerător de sincer, însă am făcut-o în moduri diferite.

 Vreau să cred că le-am dăruit personajelor destul de mult din mine, din lucrurile în care cred, sau în care obișnuiam să cred cândva. Nu ar fi putut fi altfel. De altfel, le-am dăruit multe și din ceea ce am reușit să observ la ceilalți, la cei din jurul meu.

A fost modul prin care eu am reușit să mă conving pe mine că, oricât de diferiți am fi, de fapt, nu suntem. Undeva la nivel esențial suntem toți uniți de aceleași nevoi și dorințe. Și poate ăsta e motivul pentru care deseori mulți dintre cititorii mei îmi spun că se regăsesc fulgerător în cuvintele și acțiunile personajelor mele.

Cărţile clasice vs. cărţile PDF – între clasic şi tehnologie

  • Pentru ce gen de finaluri optezi atunci când scrii un roman?

Nu urmez un șablon. Fiecare poveste vine însoțită de sfârșitul ei independent și natural care are o singură misiune, aceea de a oferi un sens ideilor pe care am vrut să le transmit. Chiar dacă pe parcursul scrierii cărții am siguranța că eu sunt cea care decide, după ce scriu ultimele cuvinte, recitesc totul de la capăt și am senzația clară că, de fapt, povestea și-a urmat cursul ei firesc, ca și cum ar fi avut o evoluție proprie, iar eu am fost doar un intermediar.

O să îți povestesc ceva. Când am început să scriu “Port rănile tale…” am construit întregul concept al cărții pornind de la ideea unui final pe care mi-l imaginasem pentru ea. Nu știam încă ce urma să scriu, nu știam prea multe, cu excepția finalului. Am crezut în acel ipotetic final pe tot parcursul scrierii cărții. Pentru el construisem totul. Ironia face că atunci când am ajuns în ipostaza de a-l scrie, l-am schimbat. Am renunțat la el. Nu mi-a mai trebuit.

Am abandonat o idee pe care o gândisem în luni de zile, pentru o altă idee care a apărut fulgerător, peste noapte, tocmai fiindcă se potrivea mai mult cu întreg cursul firesc al acțiunii. Și mi-am dat seama că a fost mai bine așa. Dacă aș fi rămas la ideea inițială, aș fi forțat totul. E exact cum se întâmplă și în viață. Ne propunem anumite idealuri, însă până să ajungem în ipostaza de a le atinge, descoperim că ne-am schimbat pe drum. Suntem alții. Iar acele idealuri atât de mult dorite au devenit și ele altele. E trist și frumos în același timp.

Ce încerc, de fapt, să spun este că, deși conceptul unei cărți rămâne neschimbat, povestea poate varia. Se poate schimba oricând. Posibilitățile sunt nelimitate. Nu cred în ideea unui final prestabilit. Cred în neprevăzut. Și frumsețea stă tocmai în faptul că – la sfârșit de tot, după ce totul se termină și recitesc ce am scris – simt că, deși am avut posibilități nelimitate, am ales exact ceea ce trebuia să se întâmple. Simt că nu ar fi putut fi altfel. Totul capătă o coerență aparte pentru mine, un sens pe care poate nici măcar nu l-am visat la început.

  • Crezi că actuala programă școlară conține lecturi interesante, sau dimpotrivă, ne situăm la polul opus cu lecturi greoaie pentru copii?

Eu am devorat cărțile din programa școlară. Mi-au plăcut toate și pe toate le-am găsit folositoare și interesante. Știu că există tineri care au prejudecăți în ceea ce privește lectura cărților impuse de programa școlară. Par să se simtă forțați și astfel nu mai reușesc să se bucure de mesajul cărții sau să trăiască alături de personaje suspansul acțiunilor. Lectura devine, în viziunea lor, o temă de casă, o corvoadă sau o obligație care trebuie îndeplinită.

Cred că problema reală este dată de sistemul de învățământ din România. Ne lipsește o strategie la nivel național de încurajare a cititului, un sistem viabil care să-i apropie pe copii de cărți și de studiu, care să le stimuleze creativitatea și dorința de a citi. E important, înainte de toate, ca ei să citească din plăcere, nu din obligație. Educația e cea care contează aici, pentru că de la ea începe totul.

  • Crezi că oamenii ar trebui să se axeze mai mult pe lectura autorilor contemporani?

Nu îți pot oferi un răspuns concret. E ceva ce ține de alegerea fiecăruia. Consider că fiecare ar trebui să se axeze pe ceea ce simte că îi folosește mai mult.

Nu cred că literatura clasică și cea contemporană se exclud reciproc. Dimpotrivă. Ambele sunt necesare, tocmai pentru că ambele oferă perspective variate. Îți răspund acum, atât din perspectiva unui cititor avid care și-a accentuat pasiunea pentru scris, citind, mai întâi, obsesiv literatură clasică, dar și din perspectiva omului care scrie în zilele noastre. Descopăr că există la nivelul literaturii contemporane o varietate tot mai mare a subiectelor abordate. Cred cu tărie că există astăzi cărți pentru toate tipurile de public, pentru toate vârstele, pentru toate exigențele.  Cititorul are de unde să aleagă cartea potrivită pentru el și, din fericire, există cărți de calitate, indiferent de perioada în care au fost scrise.

  • Ce părere ai despre cărțile PDF în comparație cu cele clasice?

Nu am nimic împotriva cărților PDF. Le găsesc utile în anumite situații, în special pentru cei care călătoresc frecvent și nu vor să se plimbe mereu cu kilograme de hârtie după ei. Am citit cărți în format PDF, cu precădere pentru facultate. Iar acum fac același lucru, în cadrul programului de master. Așadar, admit necesitatea cărților electronice, în anumite momente, însă trecând peste aspectele practice pe care le oferă tehnologia, eu voi rămâne mereu o împătimită a cărților pe hârtie. Iubesc să simt cărțile. Să le țin în mână. Să le miros. Să le păstrez. Pentru mine întotdeauna lectura a fost mai plăcută când am citit cărțile în format clasic. Le-am simțit altfel.

  • Cum ai ales numele cărților tale?

Fiecare titlu are în spate o poveste specială. Niciunul nu a fost ales întâmplător și niciodată nu am avut îndoieli în privința alegerii lor. Am știut mereu că ar fi fost imposibil să aleg altceva. Spre exemplu, în ceea ce privește prima carte… am ales titlul înainte de a o scrie. Am știut că se va numi “Sclipind la ultimul vagon”, înainte de a fi scris vreun cuvânt din ea.

Nu există o rețetă anume sau un procedeu prestabilit. Cred că alegerea titlului vine odată cu întreg setul de trăiri și convingeri pe care îmi doresc să le pun în cuvinte.

Le voi alege întotdeauna pe cele care, în viziunea mea, transmit mai multe decât ceea ce este observabil la prima vedere.

  • În final, ce sfat ai oferi unui tânăr care-și dorește să se apuce de scris?

Nu obișnuiesc să ofer sfaturi. Nu mă consider în măsură să o fac. Și, mai mult decât atât, cred că nu sfaturile sunt necesare, când vine vorba de scris. Dacă ar trebui să ofer un singur sfat, acela ar fi să nu se țină cont de sfaturi. Scrisul îți cere, înainte de toate, o sinceritate dusă la extrem, față de tine însuți. Toate celelalte vin pe parcurs.

Așadar, tuturor celor care își doresc să scrie, le-aș spune să o facă. Să scrie… fără teamă și fără rețineri. Să se descopere în scris și prin scris. Tot ei își vor da seama, mai devreme sau mai târziu, dacă sunt sau nu făcuți pentru asta. Important e să își asculte intuiția, să nu le fie teamă să greșească, să experimenteze, să riște. Să fie sinceri până la epuizare. Atât.

 



Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Site creat de