Social & Cultura, Important

Tradiţii şi obiceiuri. Cum se colindă în satele de lângă Cluj-Napoca (Galerie FOTO)

Cum se colindă în satele de lângă Cluj-Napoca

Producțiile artistice ale oricărui neam sunt determinate de un amestec de fenomene estetice proprii, inspirație, creație și contribuții colective ce se constituie în structuri reprezentative, de o manieră personalizată, specifică. O astfel de producție, inegalabilă sub raport arhitectonic și artistic, al formei și bogăției conținutului, al funcției și mesajului transmis este colinda, un magnific cântec popular cu text, dezvoltat de-a lungul vremurilor într-o mulțime de variante, interpretate periodic în toate zonele folclorice românești, conform unei tradiții împământenite.

Obiceiul colindatului de Crăciun în Transilvania este pomenit încă de acum câteva secole, în scrierile lui Gaspar Heltai, care arată în anul 1552, că „în Ardeal, îndată după ziua Naşterii Domnului Nostru Isus Cristos, începe Marele praznic” săptămâna colindelor, în care se desfăşoară practici păgâne. Este vorba despre obiceiurile de întâmpinare a Crăciunului şi mai ales a Anului Nou, obiceiuri precreştine, foarte populare în acele timpuri.

Tradiția colindatului s-a transmis pe cale orală, din generaţie în generaţie, în mod sistematic, de la părinţi la copii, de la bunici la nepoţi, într-un circuit continuu; tinerii satului, ataşaţi de valorile dobândite, nu vor avea prea curând tendințe de schimbare a cutumelor locale. “Acest obicei este întâlnit la mai multe popoare europene: la poloni, cehi, slovaci, moravi, croați, sloveni, sârbi, ruși și bieloruși” – scrie la 1933 Petru Caraman în cartea sa „Colindatul la români, slavi și la alte popoare”.

Colindatul copiilor

Debutul obiceiului de colindat are loc în Ajun, când copiii colindă cu “straiţele” agățate de gât, strigând din poartă în poartă “Bună sara lui Crăciun!” şi cântând colinde scurte, potrivit vârstei lor, adunând apoi în străicuițe covrigii (reg. colaci, pupti, n.n.), merele, nucile sau banii, darurile oferite de gazdele colindate.

 

Colindatul cetei de feciori (junii satului)

Cei ce continuă colindatul în urma copiilor, feciorii neînsuraţi, vor colinda întreg satul organizaţi în cete, pornind din mijlocul lui sau chiar din curtea sfintei biserici, cântând colinde cu diferite teme, de la cele păstoreşti, vânătoreşti şi agrare, până la cele cu motive biblice.

Colindatul se face necondiționat pe la toate casele, ceata intrând în toate curțile cu porțile anume lăsate deschise. După cântarea unei „corinde” în ogradă sau pe trepte, tinerii vor intra în interior, unde vor cânta colindele specifice locului, iar apoi vor fi serviţi cu cozonaci, vin şi pălincă de pe masa anume pregătită cu bunătăți. Tarostele cetei „alduieşte” colacul, cozonacul, băuturile şi bucatele, banii primiţi şi rostește „mulţămite” pentru omenia gazdei. Muzicanţii vor cânta un joc scurt, pentru ca fetele tinere și gazda casei să fie jucate. Plecarea cetei are loc cu colinda „uşii”, colindătorii plecând apoi spre alte gospodării. Satul este mare şi după înţelegere, de la casa preotului, colindătorii se împart în două sau mai multe cete pentru a parcurge într-o singură noapte întreg numărul mare de case al aşezării, inclusiv al celor din cătunele aparţinătoare (ex. Negreni, Mărișel, Măguri-Răcătău).

În zilele a doua şi a treia de Crăciun se va organiza „joc” la căminul cultural, unde participă cu mare drag toţi sătenii şi nu numai, de mare onoare ajungând să fie consideraţi cei întorşi în sat, de la oraş sau chiar din străinătate, localnici care vin special „de sărbători” pentru a se bucura împreună cu consătenii lor de frumuseţea tradiţiei.

 

Colindatul familiilor, al neamurilor și vecinilor

O obișnuință este aceea a colindatului între vecini, neamuri, prieteni, după ce au trecut cetele de colindători. Această practică poate avea loc și în zilele următoare ale sărbătorii Crăciunului, ca semn de întărire a prieteniei și încrederii reciproce între localnici, reînnoite cu prilejul schimbărilor aduse de sfârșitul anului și începutul celui nou.

Acest fel de colindat este unul liniștit, în primul rând pentru că este practicat de oameni maturi, în vârstă. Dintr-un alt punct de vedere, liniștea și tihna obiceiului vin de la trăirea amplificată a sfârșitului unui an lung și dificil, ale cărui greutăți au fost depășite în totalitate. Acest așa-zis colindat începe cu cântarea unei colinde, dar el este în fapt un prilej mult-așteptat de reafirmare a afabilității și bunei înțelegeri dintre oameni, în cadrul comunității.

 

Obiceiul colindatului în satele clujene

Cercetarea obiceiului de colindat, sugerată de către Comisia Naţională de Patrimoniu de pe lângă Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional din România cu scopul introducerii obiceiului colindatului de ceată bărbătească în rândul elementelor de patrimoniu imaterial, recunoscute de organizația mondială UNESCO ca făcând parte din patrimoniul internațional a fost organizată la Cluj-Napoca de către Institutul Arhiva de Folclor a Academiei Române, în periada anilor 2010–2012. Obiceiul colindatului a fost astfel filmat și cercetat îndeaproape, de către o echipă de cercetători constituită special cu acest prilej. Au fost selectate pentru acest demers satele Bucea, Negreni, Valea Drăganului și Mărișel, din zona vestică și montană a județului Cluj, localități în care lucrurile s-au petrecut cam la fel, dar nu întocmai. Particularitățile obiceiului vor fi descrise în cele ce urmează.

În ziua de 24 decembrie 2010, echipa de teren şi-a instalat aparatura de înregistrare în interiorul Bisericii ortodoxe din Negreni, un edificiu destul de vechi, construit cu mai bine de 150 de ani în urmă; copiii s-au anunţat pentru orele 13,00 iar mai târziu, la orele 17,00, urmau să vină şi cetele feciorilor, care au parcurs distanţe apreciabile venind din diferite cătune, unele dintre ele aflate distanțe de șapte sau chiar nouă km, pentru a primi binecuvântarea preotului.

Fiecare ceată de colindători şi-a prezentat programul în biserică. Colindele tradiţionale şi mai ales dansul păstorilor în incinta bisericii au fost primele semne că vom asista şi vom înregistra pe bandă video lucruri deosebit de interesante. „Stelarii” au pornit devreme fiindcă ei sunt întotdeauna cei ce vestesc primii sosirea Crăciunului. Obiceiul de colindat al feciorilor satului, îmbrăcaţi în costume populare, a adus în faţa camerelor de filmat un ritual vechi și a pus faţă în faţă două şiruri de colindători ce au cântat câteva colinde lungi, interpretând strofele pe rânduri, la început rândul din stânga, apoi cel din dreapta, cântând strofele alternativ, antifonic.

După ieşirea din biserică, colindătorii, în număr foarte mare, au colindat casa preotului. Am reuşit cu greu să ne strecurăm cu aparatura de filmare în spaţiul ajuns neîncăpător pentru cetele reunite ale feciorilor. În final, colindătorii au făcut urări pentru casa gazdei, după care, în mijlocul drumului muzicanţii au cântat la vioară, taragot, acordeon şi tobă un joc. În urma acestui mic moment de petrecere colectivă, s-a produs despărţirea: unii au plecat în „joseni” cu două rânduri de colindători a câte zece feciori, alţii, înspre „suseni”, cu două rânduri de câte şapte. I-am urmat pe cei din suseni, a căror bunăvoinţă am obţinut-o foarte repede şi am filmat la câteva case, în ciuda faptului că afară începuse să plouă. Am înregistrat colindele şi „tărostelile” rostite, apoi jocul fetelor, jucat pe muzica cântată din vioară cu evident iz bihorean, semn că nu suntem departe de acele meleaguri.

 

  • Colindatul la Bucea

Deosebit de interesant, cu diferenţe vizibile de organizare şi desfăşurare, obiceiul colindătorilor din satul Bucea ne-a atras atenţia de la bun început, prin disciplina cu care grupurile au aşteptat intrarea preotului în biserică şi apoi primirea lor în lăcaşul sfânt.

Aici am remarcat singurul grup de colindători format din 6 copii ce urmau să prezinte prin sat o mică scenetă de teatru popular pe teme religioase, tineri ce purtau „Viflaim”-ul, o machetă ce seamănă cu un castel în care se aprind lumini, confecţionat din carton cu mijloace modeste, în jurul căruia se desfăşoară acţiunea divină, şi sceneta folclorizată „jucată” de foarte mulţi ani în aproape toate zonele Transilvaniei.

De la biserică, după ce au colindat şi primit poveţe de bună purtare, „stelarii” s-au răspândit imediat spre capetele satului, de unde urmau să vină înspre centru, singura ceată rămasă fiind cea a feciorilor care urmau să colinde casa parohială. Însoţiţi de muzicanţi – doi instrumentişti ce cîntau cu un saxofon sopran şi o tobă bihorenească executând un dans fecioresc specific – colindătorii s-au îndreptat spre casa preotului unde au fost primiţi cu multă căldură şi de ce să nu o spunem, cu bani mulţi. Aici s-a desfăşurat unul dintre cele mai frumoase momente ale serii de Crăciun, acela în care feciorii satului şi-au dovedit calităţile muzical-interpretative, seriozitatea şi buna pregătire a cetei, făcute în vederea colindatului.

 

Foarte moderni, din punct de vedere al hainelor îmbrăcate la sărbătoarea de Crăciun, ni s-au părut colindătorii din Valea Drăganului. Localitatea la care facem referire se află așezată la mică distanță față de oraşul Huedin și nu ni s-a părut deosebit să întâlnim actanţi cu evidente purtări urbane, având în vedere influenţele pe care oraşul şi civilizaţia le exercită asupra localităţilor rurale din apropiere. Cu privire la repertoriul colindelor cântat de ceata de feciori din Valea Drăganului, se cuvine să subliniem păstrarea în formă curată a celor şase colinde pe care tradiţia locală le conservă în starea lor cea mai pură de ani buni, colinde în care motivul mioritic al păstorilor de turme de oi se regăseşte şi astăzi, la începutul mileniului III. Este deosebit de particulară aşezarea şi prinderea feciorilor în două grupuri de formă orbiculară pe timpul cântatului colindelor, specifică locului, ca o reminiscenţă vetustă a prinderii flăcăilor într-un dans păstoresc ritualic, ancestral.

Muzicanţii, de loc de prin împrejurimi, nu au reuşit pe de-a-ntregul să facă faţă cu succes obiceiului, deoarece nu cunoșteau prea bine cutumele satului. La solicitare, s-au descurcat însă destul de bine, repertoriul jocurilor nefiindu-le foarte străin; aveau nevoie doar de îndrumarea cuiva, priceput la obiceiurile de odinioară.

Înregistrările video vor arăta câtă sete de „tradiţional” există în aspiraţiile şi purtările tinerilor adolescenţi din satul Valea Drăganului, tineri care nu doresc altceva decât să ducă obiceiurile părinţilor şi ale strămoşilor, mai departe, cât mai departe în timp.

instrumentisti valea draganului

 

Înfruntând zăpada, temperaturile scăzute şi pericolele muntelui pe timp de iarnă, am ţinut să fim prezenţi la sărbătoarea de Crăciun din Mărișel, fiindcă în urma colindatului urmează sărbătoarea „conacului”. Iată cum ne este descrisă, în viziunea localnicului Ioan Mariș, această sărbătoare, recunoscută ca fiind cea mai frumoasă dintre toate sărbătorile anului:

“Pretutindeni este acest obicei de colindat, însă ceea ce este diferit aici la noi, este obiceiul „junilor”. L-am mai văzut şi la Măguri, dar cred că l-au împrumutat. Aici la noi, cel mai important şi aşteptat grup de colindători este cel al „junilor”. În ce constă particularitatea obiceiului? Cred că felul nostru de a sărbători Crăciunul de-a lungul a patru zile, într-un mod cu totul deosebit, deşi Crăciunul ţine numai trei. Se colindă trei nopţi şi două zile, deci, primele două zile de Crăciun şi primele trei nopţi, aproape continuu, cu pauze destul de mici, după care „junii” adună tot satul într-un loc unde organizează joc. Este un fel de răsplată pentru faptul că au fost primiţi în casă.

Înafară de ei, umblă şi copiii cu steaua, oamenii maturi îşi colindă vecinii şi rudele, umblă „crai”, mergând doar pe zone mai restrânse, în comparaţie cu „junii”, care colindă aproape tot satul. În ultimii ani, la noi colindă patru echipe de „juni”, pentru că sunt mai multe cătune.

În prima zi de Crăciun se adună la biserică şi acolo oamenii îi apreciază: care au cântat cel mai frumos în biserică – şi este o luptă serioasă aici, pentru întâietate – cine cântă cea mai frumoasă colindă, care are grupul cel mai unit, şi apoi, afară, care are muzica cea mai bună. Pentru că, în faţa bisericii, grupurile de „juni” se întrec iarăși, care ştiu, de această dată, să joace cel mai frumos. A doua zi, cam aste-s discuţiile în sat: care dintre grupuri a fost mai bun, care a avut muzică bună, deşi nu le dă nimenea nici o diplomă, chiar dacă cheltuiesc bani mulţi pentru angajarea orchestrelor.

Ţin minte, când eram copil, că tuturor participanţilor li se oferea şi mâncare. Se dădeau sarmale la masă, ca la nuntă. La Costeşti li se oferea şi multă brânză fiindcă aici gospodarii sunt mari proprietari de oi. Ciolanul afumat, farfuria de brânză şi un colac, asta era plata colindătorilor. Toate acestea erau puse în cârca „calului”, un fecior tomnatec, neînsurat care mergea cu „junii” la colindat doar în acest scop, ducând în spate bunătăţile şi colacii pe „cioacă” (o bâtă zdravănă), cărându-le până la o casă, așa zisa casă a „conacului”, unde erau adunate toate aceste daruri.

Denumirea de „conac”, foarte veche de altfel, provine de la faptul că jocul de Crăciun se făcea la casa unor gospodari mai înstăriţi, în şură, pentru că, mai demult, nu exista cămin cultural. Acel spaţiu de care era nevoie nu se găsea oriunde, ci doar la casa unui sătean mai avut, la o casă mare, ceva asemănător unui conac boieresc. Credem că de aici vine această denumire pentru că nu am găsit nicăieri o precizare exactă, deci nu avem o altă explicaţie în acest sens.

În comuna noastră sunt patru „conace”: la Mărişel, Stăneşti, Costeşti şi Ruseşti, la şase, şi respectiv doisprezece kilometri de aici, fiindcă după cum ştiţi, această așezare este una dintre cele mai mari din punct de vedere teritorial, din România”.


După cele văzute și ascultate cu ocazia cercetărilor intreprinse în satele păstrătoare de tradiție menționate, mai bine de jumătate dintre colindele cântate de cetele feciorilor din Bucea, Negreni, Valea Drăganului și Mărișel din Cluj sunt colinde vechi, laice, cu texte precreştine. Ca peste tot unde oamenii au fost creştinaţi, în cadrul colindelor s-a produs un amestec al tematicilor, fenomen prin care elementele de tip arhaic s-au îmbinat cu teme scripturale, lesne de observat prin însăși analiza componenţei grupurilor de „stelari”, ce au în compoziție crai şi păstori în acelaşi timp dar și prin tematica combinată a unor texte, în care, unele teme de obârşie veche au primit coloratură creştină.

Colindele tradiționale se cântă ca și pe vremuri, pe un ton destul de răstit, („războinic” este cuvântul cu care etnomuzicologul Bela Bartok descria cu 100 de ani în urmă acest mod de interpretare), ca peste tot acolo unde s-a păstrat forma cântatului antifonic. Acest fel de a cânta este unul de tip vechi şi este caracteristic practicilor muzicale medievale din Transilvania.

Melodiile colindelor sunt destul de vioaie iar interpretarea se face cu o intonaţie specială, de puține ori la unison. Forţa vocilor tinere este deosebit de puternică, cântarea colindelor creând o atmosferă vie, efervescentă ce aduce în final multă bucurie și mulțumire generală, la fiecare dintre casele colindate.

Aceasta este desfăşurarea, în linii mari, a obiceiului colindatului de Crăciun în satele clujene amintite, însă vom aminti că obiceiul este caracterizat pe tot timpul desfășurării de particularităţi proprii, ce poartă amprenta distinctă a fiecărei comunităţi.

Înainte de a încheia, cred că aş dori să le mai mulţumesc încă odată bunilor noştri colaboratori, tinerii din cetele de colindători, vrednici păstrători de tradiţie care ne-au cântat cu multă bunăvoinţă minunatele lor colinde, construind în jurul cetei și a satului lor atmosfera unui Crăciun vechi, care ne-a vrăjit ușor şi pe noi. Desigur, Crăciunul nu poate fi nicăieri mai frumos petrecut, decât la ţară, printre oamenii satului şi colindele lor străbune.


Material realizat de Dr. Cîmpeanu Mircea de la Centrul de Cultură Tradițională Cluj / Academia de Muzică “Gh. Dima” Cluj-Napoca 



Lasă un răspuns

Site creat de